rugaciune.jpg" style="width: 180px; height: 260px; border-width: 1px; border-style: solid; margin: 5px; float: left;">Nu poti ajunge la Dumnezeu atunci cand pleci in cautarea Lui, daca nu o faci cu credinta, urmand calea aratata de Biserica dreptslavitoare, pentru ca ea stie atat drumul de parcurs, cat si modalitatea de a depasi toate piedicile de pe parcurs.

Am urmarit un documentar pe National Geographic, in care urmand exclusiv calea mintii umane si posibilitatile oferite de istorie, erau puse la indoiala locul nasterii, data, steaua, fecioria Sf Fecioare Maria, minunile si desigur Invierea Domnului. Toate argumentele aduse erau logice si rationale, nevrand sa nege polemic credinta crestina, dar facand-o destul de putin probabila. De exemplu, in privinta fecioriei Maicii Domnului erau invocati fratii si surorile lui Iisus de care se aminteste in Noul Testament. Dar fara sa se spuna ca acelasi cuvant, „frate”, in aramaica ii desemna si pe verii primari. Apoi, pornind de le elementele de arheologie, istorie, sociologie se arata ca era destul de greu plauzibil ca Iisus sa fie unicul fiu al Mariei si al lui Iosif, deci ca este rezonabil sa credem, este in consonanta cu obiceiurile familiilor evreiesti din acel timp, ca Iisus sa mai aiba si alti frati si surori. Iar tocmai aici se arata rostul credintei, care este o iesire din firesc, din rutina, din obisnuit. E probabil ca lucrurile sa se petreaca asa cum spun realizatorii de la National Geographic, dar, daca Dumnezeu exista, ele s-au petrecut, cu siguranta, asa cum sunt mentionate in cartile sfinte si in Traditie.

In acest fel, prin propozitii simple si aparent pertinente, este distrusa intreaga baza a credintei crestine. Nu putem decat sa acceptam concluziile „stiintifice” ale unor astfel de documentare, sau sa devenim, daca mai pastram vreo umbra de credinta in inimile si in mintile noastre, niste habotnici irecuperabili. Ce facem?

Daca lucrurile in care ne este dat sa credem ar fi evidente, sau macar usor de demonstrat, atunci credinta n-ar mai avea nici o valoare. Noi ne incredintam insa unor lucruri nevazute, unor marturii ale acelor oameni care au cunoscut acele lucruri. De aceea credinta este intotdeauna insotita, ca virtute teologica, de nadejde. Totusi, umbra de indoiala ce planeaza asupra tainelor credintei este punctul hotarator: daca nu reusim sa o trecem, cadem in apostazie, insa daca reusim ne apropiem de Harul lui Dumnezeu.

Credinta pare o aruncare de la inaltime in gol si fara plasa. Dar nu este asa, decat, poate, din perspectiva ratiunii moderne care si-a autolimitat competenta la treburile mundane. Incepand cu Iluminismul, cele ce nu pot fi probate prin experiment, ies in afara stiintei, nu mai pot fi demonstrate si, practic, ajung sa nu ne mai intereseze. S-a petrecut aici o trecere perfida de la ceea ce nu poate fi demonstrat pe cale empirica sau prin silogism la ceea ce nu trebuie sa ne intereseze.

Dar mintea luminata prin credinta nu este opaca la adevar, ba chiar abia de atunci si doar atunci, ea se poate deschide pentru a cuprinde realitatile mai inalte. De altfel, e deja stabilit faptul ca orice sistem de cunoastere are la baza un set de norme care sunt luate ca adevarate fara a mai fi demonstrate.

Ratiunea, in sine, nu este decat un instrument care poate fi folosit fie pentru a nega existenta lui Dumnezeu, fie pentru a o afirma. Si daca m-am referit mai inainte la documentarul de pe National Geographic, care punea sub semnul indoielii tot ce este sfant pentru crestini, la fel de bine pot cita surse, la fel de rationale, care dau temei credintei. Astfel ca daca ai o bruma de vointa pentru a crede, credinta poate sa ajunga sa existe si sa fie bine intemeiata.

Exista un sistem de valori, un stil de viata care nu-L lasa pe Dumnezeu sa se manifeste. Atunci poti gasi, cu ajutorul ratiunii, argumente ale non-existentei. Dar oricat de obiective si de non-personale ar parea aceste argumente, ele sunt, adesea, doar rezultatul dorintei de a nu crede, al preferintei cumplite, dar extrem de prezenta in mintea unora, ca Dumnezeu sa nu existe. Intr-un fel sau altul mintea coboara in inima, serveste inima, asa cum e ea. Asta inseamna ca ratiunea se pune in slujba dorintelor inimii, fie ele bune, fie rele, astfel ca se poate demonstra aproape orice. In orice caz, lucruri foarte infame au fost aparate de ratiune si au putut imbraca forme rationale. Omul are puterea demiurga de a-si construi propria realitate si de a trai in ea, fabricandu-si adevaruri de uz personal sau social, ca sa se simta bine.

Intr-una din cartile sale, I.P.S Mitropolit Antonie de Suroj ne spune ca trebuie sa cautam cauzele necredintei. El ne da exemplul unui baietel, care sustragand banii pe care trebuia sa-i dea unui cersetor, a preferat ca Dumnezeu sa nu existe pentru ca fapta lui sa nu fie descoperita. Astfel de lucruri se pot intampla cu oricine, iar ele se pot pierde adesea in memoria individuala, astfel ca nu mai ramane nicio urma a lor la nivelul persoanei constiente, mature. Exista doar omul care cauta dovezi ca sa nu creada. Adesea e imposibil sa stim cauzele necredintei unora din semenii nostri, orice supozitii am face, ar fi niste speculatii gratuite. Dar este posibil ca asemenea intamplari, ca a baietelului, sa fie la originea atitudinii anticreatine a multor necredinciosi.

Primirea credintei nu este aderarea rationala la un set de principii. Apropierea omului de Dumnezeu, starea lui, credinta tin de un stil de viata. Daca iti umpli timpul cu ce iti ofera lumea nu poti sa ajungi nicaieri, decat sa ramai in lume, in zbaterea ei neputincioasa catre nicaieri. Traiesti de la o placere la alta, de la o excitare la alta, dar la sfarsit vezi ca nimic nu s-a ales, ca totul a fost o uriasa pierdere, o inselaciune careia i-am cazut prada.

Redescoperirea lui Dumnezeu nu este simpla. Sunt unii care se mandresc, mai ales pe la neoprotestanti, exaltand de bucurie: „ Eu L-am gasit pe Iisus”, cu o bucurie pur psihologica, in care eu nu am prea mare incredere. Dar lucrurile nu sunt nici terbil de complicate. Trebuie sa stim un lucru simplu, de la care sa plecam: Dumnezeu vrea sa vina la noi, ne asteapta cu o infinita bunatate, blandete si iubire. Noi insa nu stim sa mergem catre El, nu stim sa ne apropiem chiar daca uneori este vorba despre persoanele care pretind ca asta vor.

La inceput pare un targ simplu: renunt la meciurile de fotbal, la telenovele, la talk-show-uri la televizor, la iesitul la o bere, ma abtin de la barfa, de la privitul cu pofta al femeilor frumoase, si apoi, cand voi face toate astea si alte cateva zeci de chestii asemanatoare, Dumnezeu vine senin si mi se aseaza in inima.

Mai intai ca renuntarea la toate acele habitudini care ne pigmenteaza cel mai mult viata, sunt chiar savoarea ei, nu este deloc usoara. Obiceiurile proaste, ceea ce formeaza stilul unei vieti obisnuite din vremea noastra, dispar greu si reapar repede, cu orice prilej favorabil. Adesea incercam sa le integram impreuna cu actele credintei, repetand un soi de hibrid tare hidos, pe care insa, adesea, il primim cu placere.

Dar si daca am renunta total la micile placeri ale vietii laice pentru a ne dedica timpul ce ne ramane dupa achitarea obligatiilor sociale si familiale, in totalitate rugaciunii si citirii cartilor sfinte, tot nu avem garantata apropierea de Dumnezeu. Pentru ca departarea noastra e prea mare ca distanta sa fie atat de rapid parcursa. Iudeii au bantuit 40 de ani in pustiu dupa ce I-a scos Dumnezeu din Egipt, pentru ca nimeni din generatia celor ce au fost robi egiptenilor, sa nu intre in Pamantul Fagaduintei. La fel si cu omul care iese din robia pacatului: nimic din ceea ce este dedat patimilor nu poate sta langa Dumnezeu.

Nu exista credinta fara asceza, fara continua incercare de a elimina balastul care te trage inapoi catre lume. Asadar calea credintei e grea. Evreii in pustiu s-au revoltat, au vrut carne in locul manei, si-au facut vitel ca sa i se inchine, au cartit, au regretat adesea confortul si securitatea oferite de egipteni, chiar daca le plateau cu robia. La fel se intampla si cu omul. Cele vechi nu ii dau pace, vin si-l asalteaza, preferam captivitatea lor doar pentru placerile, siguranta si confortul pe care ni le ofera. Iar daca te lasi cuprins de ele, nu mai ai scapare.

Modul vietii contemporane este opus vietii duhovnicesti. Cam tot ce ne ofera lumea prin zecile de canale tv, prin ziare, radio, spectacole, ne indeamna la o viata in care Dumnezeu nu este prezent si totul pare bine asa atat timp cat El nu este implicat si nu se amesteca in viata noastra. Acest lucru nu-i priveste doar pe atei si pe agnostici, care oricum, conform statisticilor, sunt minoritari. Ci este implantat in insasi inima credintei noastre, a celor ce ne pretindem, cu acte in regula, dreptmaritori ortodocsi. Il respingem pe Dumnezeu nu doar prin actele obisnuite ale vietii noastre, prin cele asa-zis laice, dar il respingem in inima noastra si prin chiar actele de inchinare si in momentul in care ne inchinam Lui. Caci ne spune Hristos : "Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor e departe de mine" (Matei 15, 8)

Ne-am acomodat atat de bine cu aceasta stare de laicitate, de instrainare de Dumnezeu incat nu ne mai dam seama cat suntem de dez-axati si cat de anormal si stupid ne putem petrece viata. Viata noastra se constituie intr-o lipsa a preocuparilor insemnate, intr-un imperiu al futilului, blindat impotriva oricarei incercari de sens. Dumnezeu vrea sa ne scoata din starea aceasta. Noi insa vrem?

Paul Curca