Libertate, dreptate şi solidaritate prin responsabilitate, credinţă şi democraţie într-o Românie modernă, prosperă şi fericită.

Doctrina

September 26, 2012pnt

 

Ortodoxia şi democraţia creştină

Cum se raportează Ortodoxia la modelul politic al democrației creștine? Întrebarea nu este nouă, ceea ce însă nu înseamnă că are și un răspuns. Dificultatea rezidă în cel puțin două aspecte care se condiționează reciproc. Întâi de toate, din punct de vedere teologic, ne confruntăm cu un paradox: cu toate că a influențat evident, masiv și pe termen lung sensibilitatea popoarelor în mijlocul cărora a propovăduit Evanghelia, Biserica Ortodoxă nu a reușit în mod constant să impună un ethos capabil să realizeze simetria dintre religiozitate și civiltate, dintre orto-doxie și orto-praxie, adică dintre teorie și practică. Profunda spiritualitate răsăriteană, concentrată în antropologia spirituală a îndumnezeirii omului (gr. Theosis), s-a concentrat cu precădere la nivel personal sau cel mult la acela al comunităților monahale. Cu alte cuvinte, miza vieții duhovnicești fiind eminamente personală, efectele publice, pe scară largă, au fost de regulă plasate sub semnul neîncrederii. Imitatio Christi trebuia să rămână o aventură personală, discretă, intimă, cunoscută doar de cel/cea în cauză și duhovnic. Ea se derula în mijlocul comunității liturgice, dar nu trebuia, prin expunere, să fie în mod obligatoriu un reper pentru comunitatea civilă, din afara lăcașului de cult. Sfințenia era o stare recunoscută post-mortem. Povestea clasică a pelerinului rus hălăduind de unul singur în căutarea mântuirii sau imaginea ascetului ascuns, nebănuit dincolo de hainele mizere ale mojicului, sunt cumva datele constitutive ale paradigmei acestui eroism spiritual solitar. Menit să atenueze asaltul autoritarist din partea Statului (fie și declarat creștin) sau chiar al ierarhiei Bisericii, acest „exil interior” era soluția prin care se păstra un minimum de libertate și prin aceasta era garantată mărturia potențială a dreptei-credințe. Între timp, un astfel de mod de a vedea raportul dintre „public” și „privat” din perspectivă religioasă cauționează prezența mesajului Ortodoxiei în societățile democratice de azi. Motiv să ne aducem aminte de faptul că neîncrederea față de politică și social în general nu a fost o trasătură definitorie a Bisericii Ortodoxe de la bun început. Întreaga istorie a Bizanțului poate fi citită din perspectiva încercării, mereu reluate de la capăt, de a construi o societate pe fundamentele credinței biblico-patristice, de a anticipa în istorie, atât cât este omenește posibil, Împărăția lui Dumnezeu. Este rolul unei teologii sociale ortodoxe să încurajeze reluarea în contextul actual a interesului față de istorie și să reabiliteze teologic importanța cetățeniei pământești, prea des abandonată în favoarea celei cerești. Astfel ajungem la al doilea aspect.

Din punct de vedere istoric, Biserica de Răsărit nu a cunoscut în ultima jumătate de mileniu, mai precis: de la căderea Constantinopolului, nici măcar un secol de autoderminare. Fie că au intrat sub ocupația otomană, fie sub autoritatea excesivă a țarilor sau au făcut experiența terorii comunismului ateu, Bisericile Ortodoxe locale din Europa de Est și din Orientul Apropiat, cândva majoritar creștin, au traversat istoria mai curând în ipostaza de victime sau, după caz, de instanțe simbolice menite să legitimiteze (de regulă, forțat) succesiunea titularilor puterii profane. Cu rare excepții, Ortodoxia nu a putut să își facă auzit glasul autentic, profetic și critic, în chestiunile sociale. Dacă, totuși, s-a ridicat împotriva injustiției, de pildă după modelul opoziției unui Teodor Studitul, în plină prigoană iconoclastă, represaliile politice nu au întârziat, autoritatea spirituală trebuind să bată în retragere în fața intimidării profane. Mai mult, însuși caracterul național a fost și mai este o piedică serioasă în calea mesajului social critic al Bisericilor Ortodoxe locale, dependența prea mare de jocurile politice și de constelațiile locale conjuncturale împiedicând recursul la universalitatea unei etici biblico-patristice imparțiale, normativă tocmai prin faptul de a nu fi negociabilă la fiecare ciclu electoral, în funcție de promisiunile bugetare.

Acum, având în față aceste date de natură teologică și istorică, doar schematic puse în pagină, să vedem care ar fi șansele și dificultățile unei apropieri actuale dintre Ortodoxie (generic vorbind) și democrația creștină. Amintim doar trei oportunități secondate de tot atâtea obstacole. În primul rând, trebuie să luăm în serios istoria culturală diferită a societăților majoritar ortodoxe în raport cu Europa de Vest, predominant catolică și protestantă. Acest fapt este ilustrat cel mai convingător în evaluarea profund divergentă a proiectului modernității. Concret, în timp ce secularizarea este văzută de Bisericile și confesiunile occidentale ca o eliberare (inițial, împotriva voinței lor) de sub povara credinței monopoliste autorizate de către Stat, Răsăritul ortodox citește în același fenomen un atentat la însăși ființa religiei. Consecvent acestei terminologii mai curând subiective, a vorbi despre o „societate secularizată” este în limbajul majorității teologilor ortodocși similar cu discursul despre post-creștinism tout court. Dacă mai adăugăm faptul că secularizarea a fost experimentată în Europa de Est în forma brutală a comunismului și a dictaturii materialismului, atunci ne apare și mai clar cum și de ce există o diferență hermeneutică majoră între cele două emisfere ale continentului. Cu toate acestea, dincolo de nuanțele necesare interpretării unor contexte cultural-istorice diferite, la mijloc tot despre o neînțelegere este vorba. Refuzând distincția dintre secularizare și secularitate, teologia ortodoxă contemporană operează de multe ori cu simplificări masive care îngreunează nu doar înțelegerea traseului social și spiritual al Occidentului, oricum „compromis” (sic!), ci mai ales a schimbărilor prin care trec de cel puțin două secole încoace chiar societățile majoritar ortodoxe. Or, aici rezidă obstacolul major în calea unui dialog dintre Ortodoxie și modernitatea politică întrupată, printre altele, și de democrația creștină. Să nu disperăm însă. Situația poate fi remediată printr-o punere corectă a chestiunii proiectului modernității în discuția Europei de Est, adică a acelei părți care nu a contribuit nemijlocit la articularea acestuia, dar cu ale cărui efecte se confruntă. În plus, tocmai datorită raportului distant (la propriu) față de modernitatea occidentală, Ortodoxia se află în situația surprinzătoare de a o critica mai profund decât pot să o facă Bisericile și confesiunile vestice antrenate de la bun început, cu toate ambiguitățile aferente, în aventura rațiunilor concurente. Cu alte cuvinte, din perspectivă ortodoxă pot fi puse întrebări bune, ceea ce - pentru un proiect social-politic bazat de forța argumentului  -înseamnă ieșirea din acel tip de fetișism ideologic periculos, pe care îl cultivă lucrurile „de la sine înțelese”, dar care, totuși, nu mai sunt între timp înțelese cu adevărat. Pe scurt, fără a încuraja câtuși de puțin teoria ciocnirii civilizațiilor, credem că întâlnirea (reluată) a Orientului cu Occidentul în spațiul european este o șansă extraordinară de înnoire și adaptare reciprocă, de corectare a clișeelor și de verificare a fundamentelor etice, de depășire a aroganței de tip colonialist și a bădărăniei autohtoniste. Dacă mai era necesar să subliniem, condiția esențială a acestui efort este de a fi asumat ca atare de ambele părți.

În al doilea rând, direct legat de cele afirmate mai sus, o consecință a asumării organice și critice, nu doar la suprafață (topos-ul nefericit al modernizării românești: formele fără fond), a avantajelor modernității de către Europa de Est, în special de către societățile majoritar ortodoxe, ar fi acceptarea pluralismului ca fenomen legitim și, mai departe, construirea cu ajutorul acestuia a unității de voință puse în slujba unui proiect de societate. Cum se poate bănui, nu este vorba aici despre pluralismul vehiculat de prozelitismul ideologic, indus cu forța prin politici la limită sinucigașe, și a cărui formulă magică a fost până de curând, mai precis: până a eșuat lamentabil, multiculturalismul. Așa cum se vede la nivelul mutațiilor sociale din Europa de Vest din ultimele decenii, simpla adiționare a unor date culturale dintre cele mai diferite nu poate fi prezentată drept pluralism neutru atâta vreme cât tocmai diferențele acestea justifică fie ghettoizarea identitară, fie contestarea violentă a culturii publice majoritare de către alogenii minoritari. Or, pluralismul pe care îl avem în vedere are o cu totul altă semnificație. El se bazează pe diversitatea și unicitatea persoanelor, trăsături definitorii ale antropologiei creștine. Organismul eclesial, asemeni celui social mai larg, nu poate funcționa ca un întreg dacă suspendă aceste caracteristici ale membrilor săi luați fiecare în parte. Unitatea se realizează nu în ciuda diversității, ci tocmai datorită acesteia. Exemplul cel mai la îndemână îl constituie pluralitatea Evangheliilor care dau mărturie despre aceeași experiență unică a Întrupării lui Dumnezeu. În această optică, revenind la provocările actuale, după două decenii de comunism unformizant, Biserica trebuie să fie atentă la marele risc pe care îl reprezintă acum aplatizarea de tip consumistic și alimentat cultural de întreg mecanismul consensualității nereflectate, superficiale, a corectitudinii politice. Oportunitatea pe care Ortodoxia, în calitatea ei de instanță spirituală și publică în Europa de Est, ar putea să o fructifice este tocmai lectura constructivă și orientativă a tipurilor de pluralitate și în același timp corectura pe care ar trebui să o aducă tendințelor de reducție. În mod practic, alimentarea unui ethos care să stea la baza proiectului de societate ar fi soluția la tendințele de tot felul care macină societățile post-comuniste și care le face vulnerabile. Tocmai în acest punct, o eventuală întâlnire cu democrația creștină ar fi mai mult decât benefică atât pentru corpul eclesial, cât și pentru cel politic.

În fine, ar fi de luat în seamă și momentul de cumpănă în care se găsește gândirea politică de sorginte creștină. Chiar dacă nu a antrenat după sine, potrivit unor analize, „sfârșitul istoriei”, căderea comunismului a provocat o reașezare a vechilor idei politice și a obligat la căutarea unora noi. Cum acestea nu au fost găsite, pentru moment asistăm la o derivă a viziunilor diriguitoare incapabile, în varianta lor de până acum, să facă față multitudinii și intensității provocărilor. În ceea ce o privește, deriva dreptei poate fi localizată între fundamentalismul bushist (neo-conservator) și edulcorarea sarkozyistă (un gaullism fără ethosul lui de Gaulle). Această situație îngreunează într-o primă instanță fructificarea principiilor creștine în politica de zi cu zi. Tot această criză este însă și o posibilă șansă de a reafirma modelul politic al democrației creștine, de data aceasta și din punct de vedere răsăritean, ortodox. Sigur, este un drum politic și teologic anevoios, nu lipsit de capcane, dar la care nu există nicio alternativă. Or, tocmai lipsa de alternativă ar putea fi imboldul hotărâtor.

În loc de concluzie nu putem decât reitera speranța că, în Est și în Vest deopotrivă, Europa de mâine își va construi o cultură politică bazată pe pluralitate și unitate în egală măsură, pe temeiuri verificate până acum în ceea ce au ele mai bun și mai trainic. Pentru prima dată în istoria modernă, Ortodoxia europeană poate fi un partener social și tot pentru prima dată în istoria ei recentă își poate exersa liber vocația spirituală, pe verticală, fără să ocolească întâlnirea cu orizontala. La urma urmelor, aceasta este, la propriu, crucea pe care trebuie să o ducă.

Dimensiunea creştin-democrată a PNŢCD

Concepţia creştină ne oferă un fundament etic pentru o politică responsabilă.Valorile creştine se dovedesc necesare comunităţii omeneşti. Există o legătură între valorile creştine, drepturile omului şi idealurile democratice: libertate şi responsabilitate, egalitate fundamentală între oameni, solidaritate şi dreptate. Chiar şi raţionalistii moderni au preluat în gandirea lor (Constituţia SUA, Convenţia drepturilor omului de la Strasbourg, etc.) drepturi ale omului şi ale cetăţenilor, caracteristice creştinismului.

Europa este întemeiată pe cultura creştină, iar România este un leagăn al creştinismului. PNŢCD este un partid laic, de orientare creştină, deschis oricui care afirmă demnitatea şi libertatea tuturor oamenilor. PNŢCD se adresează tuturor cetățenilor români, tuturor românilor din lume. Majoritatea absolută a acestora este creştină. PNŢCD, fiind un partid creştin-democrat, îşi asumă rolul de a păstra, proteja şi întări dimensiunea creştină în practica instituţiilor statale. Activitatea politică trebuie să fie, ca orice activitate umană, subordonată integral moralei. Interesele politice egoiste, de grup sau de partid, trebuie să se supună intereselor generale. Politica trebuie să urmărească binele comunităţii şi să asigure fiecăruia condiţii optime pentru desăvârşirea personalităţii.

Politica PNŢCD se bazează pe accepţiunea creştină a omului şi pe răspunderea sa în faţa lui Dumnezeu. Omul este creaţia lui Dumnezeu şi nu măsura tuturor lucrurilor. Noi, creştin-democraţii, îl înţelegem pe om ca parte a Creaţiei. Nu putem dispune de Creaţie după bunul plac, ea fiindu-ne încredinţată spre păstrare şi modelare. Viaţa omului - chiar şi a celui încă nenăscut - şi demnitatea lui sunt intangibile.

Libertateaîi dă omului posibilitatea deciziei morale. Fiecare poartă răspunderea pentru aceasta în faţa conştiinţei sale şi în faţa lui Dumnezeu.

Politica de inspiraţie creştină a PNŢCD promovează cu rigoare eliberarea persoanei de constrângerea statală în ceea ce priveşte alegerea concepţiei de viaţă, a credinţei, dar consideră în acelaşi timp că Statul nu se poate dezinteresa de crearea şi punerea la dispoziţie a condiţiilor unei alegeri responsabile.

Infăptuirea libertăţii are nevoie de dreptate socială. Este o sarcină a politicii să asigure condiţiile spirituale şi materiale pentru ca libertatea să devină posibilă, să contracareze suferinţa şi lipsurile. Proprietatea privată extinde spaţiul de libertate al fiecăruia.

Infăptuirea libertăţii presupune responsabilitatea fiecăruia. Din aceasta rezultă principiul subsidiarităţii, conform căruia Statul şi comunele renunţă la preluarea unor sarcini care pot fi îndeplinite de simpli cetăţeni sau de comunităţi mai mici.

Libertateaeste dublată de solidaritate, care este expresia naturii sociale a omului şi reiese din cerinţa creştină de a ne iubi aproapele. Solidaritatea trebuie să se îndrepte mai ales către acei oameni care nu îşi pot apăra singuri drepturile. Fiecare are dreptul de a se bucura de solidaritate, dar şi îndatorirea de a manifesta solidaritate şi de a-şi aduce contribuţia, prin munca şi performanţa sa, în aşa fel încât, în comunitate, toţi să îl poată apăra pe fiecare. PNŢCD se declară adeptul acestei responsabilităţi reciproce, situată la fel de departe de individualismul neînfrânat, ca şi de colectivismul de sorginte comunistă.

Un aspect al solidarităţii este securitatea socială, prin care sunt asumate de către comunitate acele riscuri cărora persoana singură nu le poate face faţă.

Solidaritatea trăită se manifestă ca o trăsătura definitorie a oamenilor aparţinând unui popor în cadrul relaţiilor reciproce. Mai ales în perspectiva reunificării cu fraţii noştri de peste Prut, se cere multă solidaritate. Eliberarea de poverile regimului comunist ateu cere solidaritate în acceptarea lustraţiei şi în deschiderea căilor spre conciliere naţională.

Dreptatea. Fundamentul dreptăţii este egalitatea tuturor oamenilor în demnitatea şi libertatea conferite lor de Dumnezeu. Dreptatea înseamna aceleaşi drepturi pentru toţi. Dreptul oferă protecţie faţă de bunul plac şi faţă de abuzul de putere, asigură libertatea pentru cel mai slab şi îl ocroteşte. Suntem pentru echitatea şanselor şi pentru accesul liber la instituţiile de formare, în condiţiile compensării premiselor dezavantajoase.

Dreptatea socialăcere să se acorde ajutor mai ales acelor oameni care sunt insuficient de capabili la un moment dat să se ajute singuri şi care nu îşi pot apăra interesele şi rezolva eficient problemele. Pentru noi este important să nu ignorăm pe nimeni şi să asigurăm fiecăruia condiţii demne de viaţă în cadrul societăţii. PNŢCD susţine sprijinirea celor dezavantajaţi în trecut şi asistenţă pentru victimele regimului comunist. Voinţa puternică de înfăptuire a dreptăţii sociale trebuie să determine unitatea interioară a ţării noastre şi să orienteze modelarea ei.

Răspunsurile PNŢCD la probleme concrete contemporane

Bisericile şi comunităţile religioase

Bisericile joacă un rol esenţial pentru orientarea morală a societăţii, în păstrarea fundamentelor morale ale democraţiei, a demnităţii persoanei, aducând servicii exemplare pe tărâmul asistenţei sociale şi în domeniul educaţiei. Noi sprijinim contribuţia bisericilor creştine, răspunderea lor comună şi colaborarea lor la realizarea binelui întregii societăţi. Majoritatea oamenilor din ţara noastră aparţin uneia dintre bisericile creştine. Considerăm că menţinerea principiilor de bază ale valorilor creştine constituie dorinţa comună a PNŢCD şi a bisericilor creştine.

În România locuiesc şi oameni de alte religii. Respectăm convingerile lor religioase şi cerem statelor din toată lumea sa acorde libertate religioasă în ţările lor.

Dreptul bisericilor creştine de a-şi reglementa în mod autonom propriile chestiuni trebuie păstrat, ca şi libertatea lor de a-şi exercita misiunea de propovăduire în societate.

Biserica şi Statul au domenii specifice de activitate, dar aceasta nu înseamnă separarea credinţei creştine de Stat. Nicio naţiune civilizată nu poate supravieţui într-un vacuum spiritual şi moral, ignorarea, neglijarea sau abandonarea creştinismului însemnând acapararea acestui spaţiu de către ateism, comunism sau barbarism şi distrugerea naţiunii.

Sprijinirea căsătoriei şi familiei

Familia este temelia societăţii. În familie pot fi dezvoltate cel mai bine însuşirile şi capacităţile care sunt premisa şi componenta esenţială a unei societăţi libere şi responsabile: iubirea şi încrederea, toleranţa şi preocuparea, spiritul de sacrificiu şi împărtăşirea responsabilităţii, autonomia şi comportarea matură.

Căsnicia este modelul comuniunii dintre femeie şi bărbat. Apărăm hotărât ideea conform căreia căsnicia, ca instituţie a unei relaţii concepute pe durata întregii vieţi, la bine şi la rău, trebuie să rămână ocrotită în ordinea noastră constituţională.

Suntem împotriva concubinajuluişi ne pronunţăm împotriva echivalării juridice cu familia a unor "parteneriate" insinuate de "societatea deschisă". Statul trebuie să respecte sacralitatea familiei şi să apere integritatea ei. PNŢCD se împotriveşte tendinţelor de a se încuraja şi facilita divorţurile.

Ne pronunţăm pentru moralitatea sexuală, care asigură binele social, şi respingem pornografia, adulterul, incestul, homosexualitatea, pedofilia şi alte perversiuni (sexuale) care înjosesc omul şi destramă comunitatea.

Suntem împotriva "căsătoriilor" între persoane de acelaşi sex şi respingem pretenţia cuplurilor de acelaşi sex de a adopta copii.

Toleranţa în privinţa comportamentului sexual nu înseamna că nu există criterii ale binelui, normalităţii şi adevărului, ci că aceste criterii nu trebuie impuse de Stat cu forţa Legii.

Într-o societate creştină, autoritatea statală trebuie să susţină adevărul şi moralitatea în toate domeniile, inclusiv al comportamentului sexual. Puterea politică trebuie să încurajeze normalitatea favorabilă sănătăţii şi dezvoltării societăţii, să nu permită afişarea în public a dezordinii sexuale şi a apologiei anormalităţii, să descurajeze proliferarea homosexualităţii, să interzică aşa-zisa "căsătorie" între oameni de acelaşi sex şi adopţiile de către astfel de cupluri.

PNŢCD consideră că faptele de perversiune sexuală trebuie proclamate, inclusiv prin lege, ceea ce sunt în realitate: fapte de dezordine morală gravă, nocive persoanelor şi societăţii. Orice manifestare publică a lor trebuie interzisă. A face apologia unor crime, a violenţei sau perversiunii, înseamnă a atenta la libertatea oamenilor.

Legiferarea prostituţiei este contrară moralităţii şi sănătăţii. Degradarea spirituală şi corporală a persoanei umane ca urmare a prostituţiei este barbară şi antiumană, aduce grave pericole pentru sănătatea psihică şi fizică a persoanelor care practică prostituţia. Afirmaţia că, prin controale medicale regulate ale persoanelor care practică prostituţia, s-ar putea preveni îmbolnăvirea acestora, precum şi transmiterea în masă a bolilor cu transmitere sexuală, nu poate sta în picioare atâta vreme cât Statul nu dispune de un sistem extrem de bine pus la punct de monitorizare a prezenţei acestora la controlul medical, iar în caz contrar, de penalizare. Tot mai multe state care au cunoscut legiferarea prostituţiei adoptă acum legi împotriva prostituţiei, deoarece s-a dovedit că legiferarea nu reduce bolile transmisibile sexual, prostituţia neoficială continuând alături de cea reglementată, gradul mare de contagiozitate nepermiţând depistarea bolii la timp, o casă de toleranţă fiind un focar de imoralitate, boli, violenţă şi un virtual cuib de droguri.

Educarea copiiloreste dreptul şi obligaţia părinţilor. Cerem compensarea performanţei familiale printr-o alocaţie pentru copii complet adaptată venitului, cu o impozitare diferenţiată; cine are copii, să platească corespunzător mai puţine impozite. Mamele şi taţii care se consacră muncii în familie şi îşi educă singuri copiii trebuie să beneficieze mai mult decât până acum de sprijinul societăţii.

Ne pronunţăm cu tărie pentru ocrotirea vieţii copiilor nenăscuţi. Ocrotirea vieţii nenăscute trebuie să rămână ancorată în ordinea de drept a Statului nostru, iar conştiinţa legalităţii şi orientările comportamentale corespunzătoare să fie păstrate, apărate şi promovate.

Deşi avortul este o crimă, nu cerem să fie pedepsit ca infracţiune, dar PNŢCD consideră că uciderea pruncilor nenăscuţi este inacceptabilă; nici Statul, nici medicii cu adevărat conştienţi nu trebuie să participe la crime împotriva unor fiinţe fără apărare!

Considerăm respingătoare cercetările pe fetusul uman; sub pretextul salvarii probabile a sănătăţii unora, sunt ucişi pruncii!

Sprijinirea tineretului

Dorim să îndrumăm tinerii în ceea ce priveşte reprezentarea valorii, ideilor şi modelelor care le dau orientarea pentru întreaga viaţă, o viaţă axată pe răspunderea proprie. Promovăm angajamentul şi activităţile onorifice ale tinerilor în biserici şi asociatii, în partide şi fundaţii. Oamenii tineri trebuie să poată evolua în comunitate, să poată prelua sarcini şi responsabilităţi.

Solidaritatea dintre cei tineri şi cei în vârstă

Vrem să facem posibilă pentru toţi oamenii în vârstă o viaţă în siguranţă şi împlinire, să valorificăm experienţa pentru societatea noastră a oamenilor în vârstă (competenţi) şi să le acordăm întreaga recunoaştere a muncii de o viaţă, realizată pentru societate. Respectăm faptul că ei îşi sprijină adesea copiii în multiple feluri şi ajută la îngrijirea nepoţilor lor.

PNŢCD va determina instituţiile sociale să creeze condiţii pentru ca oamenii aflaţi la o vârstă mai înaintată să se bucure în mai mare măsură de siguranţa materială, iar în caz de boală să aibă la dispoziţie un sistem modern de ocrotire a sănătăţii. Suferinzii trebuie îngrijiţi în toate felurile posibile pentru ca să poată avea un sfârşit paşnic şi demn. Trebuie acordate îngrijiri suplimentare celor suferinzi, astfel încât viaţa lor să poată fi prelungită, iar decesul să fie evitat. Eutanasia este exclusă din raţiuni etice.

Libertatea şi răspunderea presei şi radio-televiziunii

Mass-media liberă face posibilă formarea opiniei publice şi contribuie, printr-o utilizare responsabilă a libertăţii, la controlul eficient al puterii de Stat. Are o mare răspundere, atât pentru păstrarea ordinii constituţionale, cât şi a convingerilor morale şi religioase.

Este necesară o etică a mijloacelor de comunicare, care să aibă în centru respectul faţă de viaţă, intangibilitatea demnităţii omului, toleranţa şi disponibilitatea la dialog. Se cere o atitudine nepartizană, deschidere, loialitate şi autenticitate.

Cerem oprireaprezentării din ce în ce mai lipsite de reţinere a violenţei în mass-media, în filme şi jocuri pe calculator, eliminarea pornografiei.

Suntem împotriva concentrării mijloacelor de comunicare în masă pe plan naţional şi internaţional, deoarece pune în pericol pluralitatea opiniilor şi menţinerea concurenţei.

Ne pronunţăm pentru protecţia persoanei, pentru dreptul fiecărui cetăţean de a solicita lămuriri organelor de presă cu privire la informaţiile comunicate despre el, corectarea şi infirmarea celor susţinute în mod eronat. Dreptul la replică al celor afectaţi trebuie extins, ca şi dreptul de a cere despăgubiri de la organele de presă atunci când s-au susţinut lucruri neconforme cu realitatea.

Este esenţială fidelitatea partidului faţă de principii. Dacă problemele politice nu sunt judecate decât din punctul de vedere al menţinerii sau dobândirii puterii, apare pericolul ca partidul să se înstrăineze de cetăţeni. Pentru PNŢCD, decizia la obiect şi responsabilă din punct de vedere etic este mai importantă decât câştigarea unor majorităţi.

Ce înseamnă astăzi o politică inspirată de valorile creştine?

Pe fundalul relativismului şi al pluralismului, două fenomene care definesc prezentul nostru social şi cultural, oferta unei politici inspirate de valorile creştine poate părea cel puţin învechită, dacă nu chiar reacţionară. Ei bine, este chiar aşa! Tocmai pentru că nu se lasă sedusă de sirenele ideologiei postmoderne, de toate "ism"-ele în circulaţie, o astfel de politică face dovada unui fundament, a unei viziuni care nu se epuizează în simpla dorinţă de putere. Mai departe, aceeaşi politică poate părea chiar reacţionară, pentru că nu crede că modernizarea unei societăţi se face cu preţul renunţării la principii. Dimpotrivă. Oferta politicii creştin-democrate rezidă în acest efort, deosebit de complex, de a pune în dialog constructiv modernitatea politică şi valorile milenare ale unei comunităţi de credinţă, în ipostaza civică a acesteia.

În ce constă concret o astfel de politică creştin-democrată? Să trecem în revistă câteva posibile capitole ale acestei politici.

1.Cum la baza oricărui proiect de societate se află conştiinţa istorică, lecţiile învăţate din trecut, fără de care prezentul este o sumă de improvizaţii, primul capitol al unei politici inspirate din experienţa istorică şi spirituală a umanităţii este dedicat rolului memoriei. Aşa cum vedem de cel puţin zece ani încoace, adică de la debutul activităţii Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), memoria reprezintă cel mai simplu şi mai dificil în același timp test de seriozitate prin care trece clasa noastră conducătoare. Evitarea confruntării cu memoria a reuşit la noi să se transforme într-o şi mai gravă deformare a modului în care ne uităm la prezent şi spre orizontul viitorului.

2.Al doilea capitol al unei politici creştin-democrate ar trebuie să fie dedicat resorturilor solidarităţii sociale, manierei prin care un stat sau o comunitate se defineşte, se exprimă, acceptă noi membri. Problema cetăţeniei, a naţionalităţii, a definiţiei "românului" este doar aparent simplă. În cele două decenii de la căderea comunismului s-au petrecut multe schimbări juridice, culturale şi politice, toate cu consecinţe nemijlocite asupra conştiinţei de sine a celor care formează societatea românească. Este de aceea mai mult decât necesar să ne întrebăm cum mai arată astăzi legăturile de solidaritate, elementele de identificare ale unui corp social atât de încercat.

3.Următorul capitol al politicii creştin-democrate trebuie să se dedice unui termen teologic având însă o strălucită carieră politică. Este vorba despre un concept de bază nu doar al comunităţilor locale, dar şi al întregii construcţii europene: subsidiaritatea. Chiar dacă mai ales în timpul legislaturii 2004-2008 a intrat în câteva texte legislative româneşti, subsidiaritatea este departe de o aplicare practică şi consecventă. Valorile subsumate acestui concept nu se pot epuiza doar în descentralizarea administrativă, ci trebuie să se regăsească, de pildă, în filosofia de la baza întregului sistem al asigurărilor sociale, al asistenţei medicale şi în reglementările privind piaţa muncii. Marile inegalităţi din aceste sisteme se datorează, nu în ultimul rând, neaplicării unei gândiri structurate pe subsidiaritate.

4.Al patrulea capitol este în inima unei politici inspirate de valorile creştine şi reprezintă un aspect esenţial al societăţii postcomuniste: demnitatea umană. Este un concept etic, fundamentat teologic, obligatoriu pentru vindecarea traumelor lăsate de regimul autoritar anterior, dar absolut necesar şi în confruntarea cu actualele şi viitoarele provocări legate de prețul uman al sistemului economic sau de statutul persoanei în dezbaterea bioetică. O politică creştin-democrată trebuie să repună persoana umană în centrul preocupărilor autorităţii publice şi să ancoreze apărarea demnităţii acesteia inclusiv în textul constituţional. Un domeniu concret în care demnitatea umană trebuie garantată printr-o politică creştin-democrată este cel bioetic, aspect aproape complet neglijat la noi.

5.Tema următorului capitol de politică creştin-democrată atinge altă sferă sensibilă a vârstei actuale a societăţii româneşti: dreptatea sau justiţia. Aşa cum apelul la memorie este corupt de amnezii induse, apelul la justiţie este în mod flagrant problematic datorită neîncrederii în actul de justiţie. Or, o societate care îşi erodează mental şi instituţional capacitatea de a garanta, de a apăra şi de a impune dreptatea riscă să ajungă la domnia bunului plac, la autojustiţie şi anarhie.

6.Chestiunile economice nu pot lipsi dintr-o abordare completă a realităţii sociale din perspectiva unei politici inspirate de valorile creştine. Problematica economică este însă pusă sub semnul prosperităţii. Mai mult decât eficienţa, managementul, plusvaloarea sau acumularea de capital, prosperitatea are meritul de a circumscrie scopul final al actului economic. Pentru ca valorile materiale să nu devină din instrument al binelui comun pricină de distrugere a acestuia, economia are nevoie de instanţa etică a prosperităţii, ca termen care traduce accesul tuturor, pe măsura efortului depus, la standardul minim al unui trai decent. Criza financiar-economică declanşată în decursul anului 2008 reprezintă o lecţie exemplară în acest sens.

7. Legat în mod direct de chestiunea economică, capitolul următor trebuie să se dedice noilor ameninţări care pun sub semnul întrebării securitatea energetică şi alimentară a României. Pe fundalul unei economii globale afectate de crize pe măsură, problema asigurării resurselor energetice şi alimentare devine mai importantă decât numărul avioanelor de luptă sau al blindatelor. Din păcate, România este în prezent vulnerabilă la toate aceste capitole, iar o politică creştin-democrată responsabilă trebuie să ofere atenţia cuvenită "pâinii celei de toate zilele".

8.În acelaşi context global, o ţară îşi apără cetăţenii şi în măsura în care ştie să limiteze sau să prevină poluarea mediului. Un guvern responsabil se va îngriji nu doar de aspectele care aduc bani la buget, ci şi de acele bunuri cotidiene fără de care calitatea vieţii scade dramatic. Din punct de vedere ecologic, România este o ţară irespirabilă la propriu. Seria de inundaţii care au lovit în ultimii ani regiuni întinse de la noi ar trebui să fie un semnal serios de alarmă pentru echilibrul fragil în care se află din punct de vedere ecologic România de astazi.

9.Penultima temă a unei politici inspirate de valorile creştine are în vedere realizarea premizelor unui Stat cu adevărat social, adică în stare să încurajeze împlinirea materială şi spirituală a fiecărei persoane, fără însă a pierde din vedere pe cei mai slabi sau care dintr-un motiv sau altul traversează perioade dificile ale vieţii lor. Un Stat social nu este un distribuitor de pomeni, aşa cum înţeleg unii lideri social-democraţi. Un stat social presupune un sistem asistenţial bine gândit, unitar, transparent, finanţat suficient, controlat mereu pentru a nu fi abuzat şi astfel deturnat de la sensul său.

10.Ultimul capitol al unei politici creştin-democrate este dedicat proiectului european din care face parte de la 1 ianuarie 2007 şi România. Din păcate, lipsa unei strategii postaderare marchează negativ asumarea acestui nou statut şi armonizarea lui cu nevoile şi problemele noastre mai vechi. Pentru ca aderarea noastră la Uniunea Europeană să însemne un beneficiu pe măsura sacrificiilor făcute până acum, trebuie să avem mai multă iniţiativă, să cerem ceea ce ni se cuvine şi să folosim raţional resursele care ne sunt puse la dispoziţie.

Acestea sunt câteva capitole de politică inspirată de valorile creştine. Ele nu au putut depăşi până astăzi faza unor declaraţii de intenţie şi - cum politica, in general, este 90% formată din viziuni - doar 10% dintre actorii politici ajungând să le şi pună în aplicare, ne impunem să figurăm printre cei capabili de a le face viabile. Problema României postcomuniste a fost până acum absenţa acestei viziuni.

Comentarii recente