Știți care e marele paradox, că nici păcatul nu-L putem face fără Hristos. Nimic nu se întâmplă fără voia Lui, nici un fir de păr nu se mișcă, nici o adiere de vânt nu bate, nicio picătură de rouă nu cade dimineața, niciun vers de poezie nu se scrie, nicio vreo afacere nu prosperă, niciun motor nu pornește... Dacă oamenii ar fi lăsați de Dumnezeu să păcătuiască precum ar vrea ei, am trăi într-o lume monstruoasă, un calvar continuu și ne-am omorî prin suferință unii pe alții ușor și repede.

Atunci când păcătuim vrem să fim lăsați în pace și Dumnezeu să nu se bage peste noi. Sfântul Grigorie de Nyssa privește căderea în păcat nu ca o călcare de poruncă mai ales, ci ca o dorință de a nu mai fi cu Dumnezeu.

Da, câteodată facem păcatul în mod conștient și premeditat, dându-L pe Dumnezeu la o parte, prefăcându-ne că ”plouă”.

Acum câteva zile mi s-a întâmplat să tânjesc după un anumit lucru. Știam că e păcat și că lui Dumnezeu nu-i va place gestul meu dar mă simțeam prea ispitit și eram hotărât în continuare să-l fac. Totuși, pentru că în fața mea era icoana mare a Mântuitorului, m-am uitat la El și i-am zis în gând: „Doamne eu voi face cutare lucru, pentru că nu mai rezist”. Era un fel de a-mi cere iertare înainte de a face păcatul sau un mod de a-mi întemeia și mai mult idea că sunt ispitit și că nici Dumnezeu nu poate face nimic.

Nu i-am cerut ajutorul. Nu L-am rugat să mă ajute să nu cad în acel păcat, ci pur și simplu l-am anunțat că voi păcătui, pentru că pofteam prea mult gustul plăcerii și o căutam în mod conștient. Pentru a o obține trebuia să depun un efort și trebuia să aștept să treacă ceva timp pentru ca lucrurile să se așeze favorabil pentru mine.

Surprinzător, după o oră și ceva, nu știu cum s-a întâmplat că nu am mai putut păcătui... lucrurile se schimbaseră în jurul meu și Dumnezeu rezolvaseră o problemă pe care eu nu o vroiam rezolvată. Când am văzut, m-am bucurat pentru că în mintea mea stricată eu am jucat la dublu „chipurile”: dacă făceam păcatul atunci primeam plăcere, iar dacă mă feream de păcat, primeam liniștea și bucuria apropierii de Dumnezeu. În ambele cazuri eu câștigam ceva, sau credeam că voi câștiga ceva.

În realitate iată ce frumos spune Sfântul Grigorie de Nyssa că se întâmplă atunci când omul a căzut în păcat la începutul lumii și tot cade iară și iară:

„Cel aflat la înălțime a fost înjosit; cel plăsmuit după chipul Celui ceresc a luat chipul pământului; cel rânduit să împărățească s-a robit: cel ce petrecea în desfătarea raiului a fost strămutat în acest loc al bolilor și al durerilor; cel dăruit cu nepătimirea și-a însușit viața pătimașă și întinată; cel nestăpânit de nimic și stăpân pe sine e stăpânit acum de atâtea rele, încăt e ușor să-i numărăm pe tiranii noștri. (...)”

În realitate păcatul nu mi-ar fi adus numai plăcere ci și înrobire, depărtare de Dumnezeu, întristare, înrăire și până la urmă suferință, boală și apoi moarte.

Mi s-a mai întâmplat acest lucru încă de două ori în aceeași săptămână și având surpriza experienței anteriroare iarăși hotărăsc să-L anunț pe Dumnezeu că vreau păcatul, dar de data aceasta am făcut-o ca să văd dacă mă scoate încă odată. Bineînțeles, Hristos Domnul, ca un caveler, așa cum îl numește Nicolae Steinhardt, îmi întinde iarăși mâna și așează a doua oară lucrurile încât lumea din jurul meu să nu-mi creeze condițiile favorabile căderii. A treia oară la fel.

M-am bucurat pentru că eu căutam îndreptățiri și motive zicând în sinea mea: „nu e mare păcat...asta e”, și Dumnezeu mi-a arătat că orice păcat e grav și devine premiză pentru alt păcat și construiește starea morală pentru o altă cădere și tot așa, din rău în mai rău. Și uite așa ajungi să cazi în păcatele cele mari și nu știi de ce.

Anunțați-l pe Dumnezeu atunci când mergeți să faceți păcatul iar dacă puteți cereți-i ajutorul și spuneți-i: „Doamne merg să păcătuiesc, nu mai rezist, ajută-mă să nu cad”, și veți fi suprinși de înțelepciunea și puterea Lui.

Nu trebuie să-l privim pe Domnul ca pe un călău ce stă mereu lângă noi contorizând greșelile și născocind pedepse. Dimpotrivă, El e aproape de noi întotdeauna pentru a căuta soluții și pentru a ne încuraja să nu greșim. Eu am învățat ceva foarte important din Tradiția Bisericii Ortodoxe: Nimeni nu ne iubește așa de mult precum o face Hristos, nici mama, nici tata, nici frații, nici soția, nici prietenii... Nimeni din toți cei amintiți n-ar avea atâta răbdare cu neputințele și răul din noi, așa cum o are Dumnezeu.

Dumnezeu nu te vede cu alți ochi atunci când greșești, pentru că păcatul tău pe El nu-L influențează și nu-L surprinde. Dacă L-ar influența ar însemna că n-ar avea putere să schimbe ceea ce este în jur. Dacă L-ar surprinde înseamnă că este limitat de timp. Dar El are putere să te curățească și să te facă sfânt și bun într-o secundă, dar nu vrea să te forțeze, vrea ca tu să participi și să simți că e și meritul tău: “Stropimă-vei cu isop și mă vei curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă vei albi” (Psalmul 50).

Am avea de câștigat dacă l-am percepe pe Dumnezeu ca pe un prieten, nu ca pe un Judecător. Sfantul Antonie cel Mare spunea: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica".

Hristos e partenerul nostru de drum, și Lui îi putem spune orice, chiar și cele mai mizerabile gânduri ale noastre. Dacă urăști pe cineva sau te-a supărat aproapele tău spune-i lui Dumnezeu off-ul tău, așa cum i l-ai spune celui ce te-a suparat.

Pune-ți sufletul pe tavă în fața lui Dumnezeu și nu-i ascunde nimic din ce faci și ce gândești și vei vedea ce fel gândește Cel Preaînalt și te vei minuna:

„Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre.” (Isaia 55, 8)

Claudiu Balan