Libertate, dreptate şi solidaritate prin responsabilitate, credinţă şi democraţie într-o Românie modernă, prosperă şi fericită.

Unde ne sunt liberalii?

February 22, 2013pnt

Tudorel UrianuÎn România, oficial, liberalii sunt şi la putere şi în opoziţie. Vocea lor nu se aude însă nici la putere nici în opoziţie, iar atunci când spriritul liberal încearcă, timid, să-şi facă simţită prezenţa, este ameninţat cu excluderea. Cum ar fi spus Nicolae Manolescu pe la mijlocul anilor ’90, avem liberali fără liberalism.

A fi liberal presupune, aşa cum constata Alexandru George într-o carte de-a sa, o stare de spirit şi o anumită viziune despre prezentul şi viitorul României. Simpla prezenţă în buzunar a unui carnet de partid care are în componenţa siglei şi particula „L” nu te face peste noapte liberal, mai ales dacă te afli la capătul unui lung şi întortocheat pelerinaj politic. Dimpotrivă, poţi fi liberal de cea mai pură esenţă chiar dacă nu ai habar unde se află sediul vreunui partid care să aibă această titulatură. Regretatul Adrian Marino, de pildă, mi- a spus de mai multe ori, cu umor trist, că este „singurul liberal autentic, care a făcut puşcărie în numele... PNŢCD”.

Dincolo de paradox şi anecdotică îmi este imposibil să identific componenta liberală în actul de guvernare al cabinetului Ponta. Ministrul Daniel Chiţoiu a devenit vizibil doar în momentul în care a furat (confiscat? ) nu ştiu ce cheie de la sediul partidului pentru a-i lăsa în stradă pe Andrei Chiliman & co., despre Varujan Vosganian s-a scris la superlativ doar când a fost vorba de calităţile sale de pianist, imaginea lui Relu Fenechiu este asociată mai des cu sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie decât cu cel al Ministerului Transporturilor. E drept întreaga guvernare pare impovizată, haotică şi heirupistă, dar măcar un fir de viziune liberală ar fi trebuit să răzbată, câtă vreme, cel puţin teoretic, urmaşii brătienilor deţin (cel puţin ca număr de ministere) o halcă destul de consistentă din stufosul guvern Ponta.

Am asistat de-a lungul timpului la multe lupte între liberali. Partidul s-a tot scindat şi reunit în nenumărate formule dar indiferent de „duşmănia” dintre membrii diferitelor facţiuni a existat mereu un nucleu de gândire liberală care dădea identitate şi legitimitate grupării respective. Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, Vintilă Brătianu, Horia Rusu, Dinu Patriciu, Valeriu Stoica, Mircea Ionescu Quintus, Călin Popescu Tăriceanu, Raymond Luca, Ludovic Orban sunt nume pentru istoria liberalismului românesc de după căderea comunismului, oameni cu veritabilă gândire liberală, adesea incompatibili ca personalităţi umane (de aici şi multiplele sciziuni), dar care, cu toţii au oferit românilor modele de gândire şi de acţiune alternative la neo-comunismul băltit de sorginte iliesciană. Dintr-un motiv sau altul vocile lor aproape că au dispărut din spaţiul public românesc. Călin Popescu Tăriceanu a denunţat din interiorul sălii de şedinţă, apoi de pe hol şi foarte probabil, în viitorul apropiat, direct din stradă, derapajele de la gândirea liberală ale liderului maxim, Crin Antonescu, mai apropiat, după cum singur mărturisea, de valorile promovate de Dan Voiculescu decât de cele ale lui Neagu Djuvara, Ludovic Orban iese cam o dată la şase luni şi dă câte un interviu incendiar, din care cu greu răzbate altceva decât frustrarea neputincioasă în faţa unor abuzuri şi şmecherii care se văr cu ochiul liber, Valeriu Stoica produce analize strălucitoare (întotdeauna am fost convins că este mintea cea mai limpede a liberalismului românesc de după căderea comunismului), adevărate bucurii ale spiritului, fără niciun efect însă în aducerea pe linia de plutire a corabiei bete la bordul căreia se presupune că încă se mai află (PDL), Dinu Zamfirescu iese cât să spună enormităţi (că vrea desfiinţarea DNA, a ANI şi a Curţii Constituţionale), Cristian Preda (cel mai autentic gânditor liberal al noului val de politicieni) lansează cărţi de gândire liberală, ţine conferinţe, încearcă să-şi impună ideile prin blogul său, face eforturi aproape disperate să fie mereu în lumina reflectoarelor, dar este pândit de după colţ cu barosul de greii PDL, care nu fac un secret din faptul că şi l-ar dori cât mai departe de viaţa comodă şi tabieturile solide ale actualei conduceri de partid.
Dacă la nivelul PNL principala voce publică este cea a lui Gigi Becali (formal, demisionat din partid în urma condamnării cu suspendare, dar păstrat în Comisia pentru revizuirea Constituţiei – este şi ăsta un aspect de originalitate al democraţiei româneşti, un proaspăt condamnat contribuie la revizuirea Constituţiei), iar în acţiunea publică se simte clar amprenta de gândire a bunului aliat Dan Voiculescu (atacurile viscerale la adresa justiţiei şi a instituţiilor europene, isteria decerebrată la adresa preşedintelui, în fapt, singurele puncte clare din programul de guvernare al PNL), în PDL foştii liberali s-au adaptat la programul mocirlos de supravieţuire şi este imposibil să mai distingi urme specifice ale gândirii liberale (dacă ele au existat vreodată) la Gheorghe Flutur, Raluca Turcan sau chiar Theodor Stolojan.

Nu ştiu, dar pot să intuiesc cum se va termina congresul PNL. Ar fi bine să fie altfel, dar nu cred că intrarea în partid a lui Klaus Johannis va da un nou impuls gândirii liberale din interiorul PNL. Dincolo de zâmbetul à la JFK şi la faptul că unii l-au numit „soluţie”, tot ce ştiu despre pitorescul personaj este faptul că a primit o injecţie financiară consistentă din partea guvernului Tăriceanu, în anul 2007, când Sibiul, oraş pe care îl administrează în calitate de primar, a fost capitala culturală a Europei. Probabil a fost adus în partid ca o posibilă compensaţie de imagine în cazul unei „defecţiuni” a echipei Chiliman- Tăriceanu. Altă miză nu văd. E clar că PSD, principala forţă a USL, nu ar accepta un tandem Antonescu preşedinte – Johannis premier, iar, în cazul ruperii alianţei, şansele PNL de a spera la o nouă prezenţă la guvernare sunt nule. Cât despre o posibilă candidatură la Preşedinţie a primarului Sibiului, să fim serios. Recentele alegeri au arătat că electoratul cel mai zelos al României se află în zonele sudice şi în mediul rural. Crin Antonescu însuşi a fost fericitul beneficiar al entuziasmului acestor oameni cu un excepţional spirit civic. Îşi imaginează cineva ţărăncile din Teleorman dând buzna la vot cu noaptea în cap pentru a pune ştampila pe un candidat la Preşedinţie cu un nume atât de... ciudat? Doar să mai facă Liviu Dragnea vreo vrajă, dar nici atunci nu am putea fi foarte siguri!

Aducerea lui Klaus Johannis în partid cu două zile înainte de congres sugerează o miză pur internă şi aceasta nu poate fi decât cea de contrapondere la fostul premier Călin Popescu Tăriceanu şi grupul lui. Pe de altă parte, odată ajuns în partid, Klaus Johannis (dacă este cu adevărat neamţ), ar avea, parcă, mai multe motive să devină un fidel al fostului premier decât al actualei conduceri. Sunt sigur însă că nici nemţii nu sunt toţi la fel şi nu e cazul să generalizăm.

Marele paradox al politicii româneşti de azi este următorul: şi Uniunea Social Liberală şi Partidul Democrat Liberal poartă înscrise în denumiri o presupusă componentă liberală. În pofida acestui fapt, culoarul politic al liberalismului este liber pe scena noastră politică.
Se înscrie cineva?

Autor: Tudorel Urian

http://www.evz.ro/detalii/stiri/unde-ne-sunt-liberalii-1024939.html
 

Your rating: None Average: 5 (1 vote)

Comenteaza pe Facebook

Comentarii recente