“Ceea ce se discuta aici este insași existența poporului roman. Existenta unui popor nu se discuta, ci se afirma”. Este fraza memorabila adresata, din boxa acuzatilor, de Ioan Ratiu, baronului Szentkereszty Zsigmont, care prezida tribunalul impotriva romanismului din Sala Redutei din Cluj.
Au trecut 119 ani de cand dr Ioan Ratiu venea in fruntea Partidului National din Romania, la a carui infiintare – 11-14 mai 1881 – contribuise din plin si la a carui conducere a stat pana la 4 decembrie 1902, cand s-a stins din viata la locuinta sa din Sibiu.
Descendent al unei vechi si nobile familii romanesti din Transilvania, a carei atestare documentara coboara pana in 1394 – Toma Ratiu de Noslac -, Ioan Ratiu s-a nascut in 1828 la Turda. A facut studii teologice la Blaj si Budapesta, dupa care a urmat Dreptul la Viena. A participat la Revolutia de la 1848.
In 1860 a fost numit avocat al statului la Alba Iulia, iar din 1861 s-a stabilit la Turda. A fost ales la 1862 deputat in Dieta Transilvaniei.
Dr Ioan Ratiu si-a adus doua contributii majore la cauza romanilor transilvaneni, fiind unul dintre initiatorii “Pronunciamentului de la Blaj” (1868) si al “Memorandumului de la Sibiu” (1892).
In casa sa din Turda s-au pus bazele Partidului National al Romanilor din Transilvania si Ungaria.
A condus pe cei 300 de tarani romani la Viena spre a sustine “Memorandumul” “la Imparatu’”. Casa sa din Turda a fost devastata, fiin nevoit sa se mute la Sibiu. La 25 mai 1894, 17 dintre cei care redactasera Memorandumul si contribuisera la raspandirea lui au fost condamnati. Dr Ioan Ratiu a stat in temnita de la Seghedin un an si trei luni.
A publicat numeroase si notabile articole politice in “Gazeta Transilvaniei”, “Federatiunea”, “Tribuna” si “Foaia Poporului”. A fost ctitor si fondator al “Astrei”.
Tribun al romanilor transilvaneni, presedinte al Partidului National Roman vreme de un deceniu (1892-1902), dr Ioan Ratiu a fost un suflet viteaz, care a luptat toata viata pentru drepturile nationale ale poporului roman.
Dupa Ausgleich-ul din 1867, romanii, deși populație majoritara in Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici, conform Wikipedia. Memorandumul a fost scris de liderii Partidului Național Roman: Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Basești, Eugen Brote, Vasile Lucaciu etc. Erau solicitate drepturi politice pentru romani și denunțate politicile de intoleranța fața de romani in regatul ungar.
Situația romanilor a ajuns sa fie remarcata și de personalitați politice din alte țari. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, ii scria ministrului de Externe Merode Westerlo, intr-un raport din 19 nov. 1892:
„Dintre popoarele care traiesc sub dominația maghiara, romanii sunt cei mai nemulțumiți. Acești stranepoți ai lui Traian nu pot uita ca sunt frații romanilor din regatul infloritor și prosper.”
Georges Clemenceau, scria in ziarul La Justice din 12 mai 1884:
„Romanii sunt lipsiți de orice drepturi politice… In numar de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 cați are camera și nu au niciunul.”
Memorandumul a fost dus de o delegație compusa din 237 de persoane imparatului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandumul, necitit, la Parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducatorului delegației. Avandu-se in vedere ca documentul a fost tiparit și raspandit, autorii au fost dați in judecata in luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presa.
Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de inchisoare de la doua luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistitie regala anul urmator, rezultatul procesului a diminuat increderea romanilor in Casa de Habsburg și contribuit la creșterea numarului susținatorilor unirii Transilvaniei cu regatul Romania drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.
Au existat insa și rezerve fața de o politica activa pentru unificare pana la sfarșitul Primului Razboi Mondial și pana la incheierea tratatului de la Trianon, intrucat, pe de o parte, Romania oscila intre Puterile Centrale și Antanta, iar, pe de alta parte, deoarece moștenitorul tronului Franz Ferdinand ar fi putut oferi o soluție la problema prin planul imperiului de restructurare federala in Statele Unite ale Austriei Mari.
