Partidul Ţărănesc a corespuns, ca şi Partidul Naţional Român, unui climat social şi unor revendicări care îşi cereau rezolvarea. În prima parte a existenţei lor, aceste partide au luptat în numele unor majorităţi ale căror drepturi naturale şi politice nu s-au putut valida din cauza legislaţiei nedrepte ce dăinuiau în contradicţie cu evoluţia istorică, cu mentalitatea societăţii şi cu morala creştină.
În timp ce Partidul Naţional Român a militat pentru afirmarea politică şi naţională a poporului român, majoritar în Transilvania aflată sub stăpânire străină, Partidul Ţărănesc şi-a asumat sarcina de a emancipa clasa ţărănească majoritară, dar subjugată economic sistemului latifundiar din propria-i ţară.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş (foto 1), conştient de mizeria în care se zbătea ţărănimea română, a reuşit să descătuşeze conştiinţele acestei categorii sociale. La 4 octombrie 1895, s-a întrunit un congres ţărănesc la Bucureşti, constituindu-se prima organizaţie politică proprie a ţărănimii, sub denumirea de Partida Ţărănească. Totodată, a fost adoptat un program care cuprindea idei foarte înaintate pentru condiţiile timpului. Din cauza unor uneltiri ale Partidului Naţional Liberal, sprijinitor al marilor proprietari funciari, Partida Ţărănească a fost nevoită să părăsească scena politică în 1899.
Promisiunile făcute soldaţilor-ţărani de Regele Ferdinand, în 1917, că vor fi împroprietăriţi după terminarea războiului şi vor avea drept de vot universal, au hrănit speranţele de viitor ale acestora şi le-au stimulat vitejia. Reflecţiile asupra acestor năzuinţe şi a modului de înfăptuire a lor l-au făcut pe învăţătorul Ion Mihalache din Topoloveni, căpitan în armata română, să afirme cu mândrie că Partidul Ţărănesc a luat fiinţă în „tranşeele de la Mărăşeşti”.
Ion Mihalache (foto 2), credincios idealurilor sale de luptă pentru emanciparea ţărănimii, a demisionat din funcţia de
preşedinte al Asociaţiei generale a corpului didactic primar şi a convocat o consfătuire cu caracter politic la Bucureşti, în ziua de 5/18 decembrie 1918. La întrunirea din str. Lipscani nr.80, au participat peste 160 de învăţători, preoţi şi săteni delegaţi ai federalelor băncilor populare din opt judeţe, care au pus bazele Partidului Ţărănesc. Orientarea politico-socială a partidului lăsa deschisă poarta pentru colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cu intelectualii neînregimentaţi politic.
Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, a fost socotit instrumentul de întărire a încrederii ţărănimii române în destinul ei şi “garanţia grabnicei şi sigurei curăţiri a relelor moravuri, adânc înrădăcinate în vechile partide politice”. Se cristaliza, astfel, primul Program al Partidului Ţărănesc. Abia constituit, partidul a polarizat în jurul său grupări sau cercuri social-culturale cu vederi democratice.
Adeziunea intelectualilor a crescut în continuare prin intrarea în rândurile partidului, în primăvara anului 1919, a lui Virgil Madgearu şi Ion Răducanu, precum şi a colaborării la oficiosul „Ţara Nouă” a unor scriitori marcanţi ca Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Victor Ion Popa, Dem. Teodorescu şi alţii.
Alegerile din toamna lui 1919, primele alegeri pe baza votului universal, au adus Partidului Ţărănesc o victorie care i-a depăşit aşteptările: 137 de mandate, din care 61 în Vechiul Regat, 72 în Basarabia şi 4 în Transilvania.
Hotărârea cu care a păşit guvernul la înfăptuirea reformelor, în special prin susţinerea proiectului de lege agrară întocmit de Ion Mihalache, şi înverşunarea opoziţiei Partidului Naţional Liberal, partid agreat de rege, a determinat căderea guvernului, la 13 martie 1920, a doua zi după demisia lui Mihalache.
Generalul Averescu a preluat conducerea noului guvern şi a câştigat alegerile desfăşurate în mai-iunie 1920, obţinând cu Partidul Poporului aproape jumătate din numărul voturilor şi 206 de mandate (numărul total al deputaţilor era de 369). Partidul Ţărănesc s-a afirmat ca principalul partid de opoziţie, însumând 44 de mandate (35 în Vechiul Regat şi 9 în Transilvania), faţă de cele 23 ale Partidului Naţional Român, 19 ale Partidului Socialist, 16 ale Partidului Naţional Liberal ş.a.
La 17-18 iulie 1921, la reuniunea Comitetului Central al Partidului Ţărănesc, o dată cu înscrierea dr. Nicolae Lupu în partid, grupul Halippa din Partidul Ţărănesc din Basarabia a aderat cu cei 11 deputaţi ai săi la partidul condus de Ion Mihalache.
În octombrie 1921, s-a constituit un Comitet Executiv al Partidului Ţărănesc în Transilvania, Maramureş şi Banat, astfel încât, la Congresul general al partidului din noiembrie 1921, cu excepţia Bucovinei (organizaţia din această provincie se va naşte în iunie 1922), Partidul Ţărănesc a întrunit reprezentanţi de pe tot întinsul ţării.
După demisia cabinetului Averescu şi eşecul guvernării de o lună de zile (17 decembrie 1921 - 17 ianuarie 1922) a lui Take Ionescu, în dorinţa întronării unei stabilităţi politice de orientare liberal-conservatoare, Regele Ferdinand a recomandat un guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, care a organizat alegerile din 1922. Acestea au marcat victoria Partidului Naţional Liberal (222 mandate), urmat de Partidul Ţărănesc (40 mandate) şi de Partidul Naţional Român (26 mandate).
Făcând abstracţie de inconsecvenţa electoratului, lipsit adesea de convingeri politice ferme, naţionalii şi ţărăniştii, ca şi mulţi oameni politici ai vremii, au recunoscut necesitatea creării unui partid politic puternic, care să constituie o contrapondere a puterii politico-economice oligarhice a liberalilor şi să asigure ţării o alternativă democratică.
Ca atare, fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc era previzibilă, deoarece ambele partide erau, în linii mari, exponente ale aceloraşi forţe sociale, fiind animate de aceleaşi idealuri politice. Răspândirea teritorială diferită, naţionalii în Transilvania, iar ţărăniştii în Vechiul Regat şi Basarabia, elimina rivalităţile personale locale şi pleda în favoarea unificării.