Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?
Pe mulți comentatori, dar și pe simplii observatori atenți ai vieții politice românești i-a uimit și îi uimește în continuare deriva naționalistă, antieuropeană, antiamericană – pe scurt, antiliberală în sensul cel mai larg – a Partidului Național Liberal. În mod paradoxal, partenerul socialist din USL, PSD, cu tot pedegree-ul său postcomunist deloc recomandabil, reușește să fie ceva-ceva mai „european“ și mai moderat decât PNL, care odinioară se mândrea cu liberalismul și occidentalismul său – considerate o veritabilă moștenire de familie de la partidul Brătienilor.
De fapt, această derivă a început de câțiva ani – încă din timpul guvernării Tăriceanu, fiind promovată de persoane precum Tudor Chiuariu, Bogdan Olteanu, Relu Fenechiu, Norica Nicolai; un soi de radicalism rigid și trufaș s-a insinuat încă de pe atunci în PNL; sub conducerea lui Crin Antonescu acest caracter nu a făcut decât să se amplifice, ajungând să definească azi aproape complet un partid, care a acceptat drept membri și parlamentari pe Gigi Becali, pe Sorin Roșca-Stănescu, pe Victor Ciorbea, Sorin Frunzăverde, pe Sorin Ilieșiu etc. – adică tot ce poate fi mai antiliberal (din diferite motive) în societatea politică românească. Cei câțiva dizidenți, precum Andrei Chiliman, Vlad Moisescu, Călin Popescu-Tăriceanu (eventual) pot fi respectabili, dar nu contează politic.
Cred că ar trebui să ne ferim să explicăm totul prin relația cu Dan Voiculescu și cu Antenele sale: dacă PNL ar fi rămas un partid autentic liberal, el nu s-ar fi aliat cu un fost colaborator al Securității comuniste. Dar nu a rămas și tocmai acest fapt se cere înțeles. Încă și mai puțin ar trebui să explicăm totul prin personalitatea lui Crin Antonescu sau prin unele erori ale regimului Băsescu. Faptul că ambele – perfect reale – au avut consecințele știute e limpede. Or, problema reală este: de ce a avut atâta succes exponentul cel mai legitim al liberalismului românesc, exact atunci când a alunecat tot mai mult spre un radicalism naționalist, antieuropean, antiliberal și retrograd – respingând fără ocolișuri reformele, atâtea câte s-au putut face sub administrația Băsescu, și intrând sfidător într-o coliziune manifestă cu UE?
Răspunsul nu poate fi decât că electoratul „liberal“ – ceea ce înseamnă o parte însemnată a „clasei de mijloc“, relativ instruită, relativ informată, în general activă – nu numai că a urmat această direcție, dar a și impulsionat-o. Succesele PNL de la ultimele alegeri (fie și sub sigla USL) sunt indiscutabile și au strivit aproape așa-numita „dreaptă“, reprezentată de alianța din jurul PDL, „România dreaptă“. Bucureștiul e un bun exemplu: dintr-o capitală cândva predominant liberală și în majoritar anticomunistă, cum a fost din 1992, care l-a votat apoi pe Băsescu în 2000 și 2004, Bucureștiul s-a afundat tot mai mult în ultimii ani în antiliberalism. Nu mă refer aici la votanții tradiționali ai PSD – pensionari, pături sărace, dependente de ajutoare – ci la păturile „burgheze“, care, în ultimii ani, au virat fără ezitare, într-o mare majoritate, în favoarea politicii promovate de Crin Antonescu și acoliții acestuia. Iar dacă pentru succesul de la alegerile locale s-ar mai putea afla explicații conjuncturale (Prigoană, Udrea etc.), pentru alegerile generale din toamna trecută explicația nu poate sta decât în deriva antiliberală a unei mari părți a electoratului tradițional de dreapta. Și totuși, la București sunt nu numai, în medie, oamenii cel mai bine informați din România, dar și cei al căror venit este, tot în medie, cel mai ridicat din țară. Ce a determinat această clasă de mijloc – formată mai ales după 1990, urbană, călătorită prin străinătate, având un bun acces la informații de toate felurile, având adesea studii superioare, sau măcar medii, proprietară de apartament și, de obicei, de automobil – să se predea sirenelor antioccidentale, sunate de Antonescu și ai lui?
Apropo de Crin Antonescu: e greșit și păgubos, cum facem adesea noi cei din opoziție, a-l trata pe acesta cu dispreț, numindu-l injurios „Căcărău“ și întrebându-ne retoric când oare se trezește din somn. Desigur, Antonescu are destule defecte: este arogant, egolatru, semidoct, leneș. Dar are un instinct politic sănătos; lipsit de puterea și voința de a naviga împotriva curentului, precum a încercat Traian Băsescu, el măcar folosește curentul pentru a veni pe val: și a reușit. După Băsescu, PDL nu a avut nimic comparabil.
Se va spune: în deriva antiliberală, criza e de vină. E adevărat, criza economică și măsurile de austeritate luate acum trei ani au jucat un rol. Totuși: de ce electoratul liberal nu a înțeles - tocmai pentru că era liberal, presupunem că ar fi trebuit să înțeleagă - semnificația profundă și globală a crizei și necesitatea reformelor de substanță? De ce tocmai acești oameni l-au abandonat pe Traian Băsescu, mai mult, l-au considerat pe nedrept un țap ispășitor, atunci când ei, mai bine decât țăranii, pensionarii sau categoriile nevoiașe, știau cât de dură era criza în alte țări europene, precum Grecia și Spania? De ce chiar în zonele unde mai mulți oameni lucrează în mediul privat ori chiar în multinaționale, susținerea pentru vechea putere s-a erodat atât de decisiv? În fond, politicile antiinflaționiste luate de guvern în acord cu FMI, UE și BM au fost de tip liberal; în mod legitim ele puteau fi criticate de social-democrați sau de socialiști; dar de ce nu au primit susținerea măcar a unui segment majoritar al publicului pretins liberal? Că un șomer ar fi putut vota înfuriat pe cei de la putere pe care îi face responsabili de pierderea serviciului e de înțeles. Numai că șomajul a rămas relativ redus în România (grație muncii în străinătate); dar mai ales această clasă medie, mai calificată, mai instruită este cea care a fost mai puțin atinsă de șomaj, mai ales în orașele mari și în capitală. Au fost, desigur, și alte dificultăți, cum ar fi îndatorarea la bănci. Totuși, și aici situația reală a clasei de mijloc nu pare a fi devenit, în cifre și date, nici pe departe la fel de dramatică precum cea din Grecia și Spania.
De ce, apoi, ne putem întreba, acest electorat, doar cu numele „liberal“ azi, dar liberal pe timpuri, nu a susținut măcar reformele din justiție, care erau cu totul în spirit liberal și european; de ce nu a sprijinit cu adevărat reformele în educație, încercate de vechea putere, de asemenea pătrunse de spirit liberal sau măcar reformist; de ce, în fine, acești oameni, care, spre deosebire de oamenii simpli, știu bine ce înseamnă un plagiat, nu s-au manifestat în masă și cu vigoare împotriva plagiatului primului ministru și a mușamalizării sale? Pentru ce impostura manifestă a lui Ponta a rămas fără efect electoral vizibil, nu la ciobani și la femei casnice, ci la atât de mulți profesori, medici, juriști, economiști, întreprinzători etc.?
Unii, poate, vor răspunde scurt că toți aceștia s-au lăsat „spălați pe creier“ de Antene. Fără îndoială, propaganda ticăloasă a Antenelor a atârnat greu: dar nicio propagandă nu reușește să convingă masiv, dacă nu întâlnește un teren favorabil, pregătit dinainte. Politica rasistă a lui Hitler nu ar fi avut prea mult succes, dacă o mare parte a poporului german nu ar fi fost, încă de peste o sută de ani, otrăvită de ideea superiorității proprii și de aceea a inferiorității celorlalți.
Ce a fost, atunci? Cum de a ajuns PNL, din 2000 și ceva, moștenitorul campaniilor de ură de altă dată ale PRM, ale antimaghiarismului PUNR, ale conceptului „România colonizată de marile puteri“, promovat cândva de toți aceștia și de vechiul PDSR, fiind totodată votat masiv de un electorat care ar fi trebuit să fie cel mai „luminat“ al României?
de Andrei Cornea
- pnt's blog
- Autentificare sau înscriere pentru a posta comentarii