Era în 20 august 1994; Corneliu Coposu, asaltat ca întotdeauna de pretendenţii unui guvern din umbră care aşa a şi rămas, mă aştepta şi şi-a privit într-o doară ceasul, fără a spune nimic: ajunsesem, ca niciodată, exact la timp. Fuma, deja scrumiera era pe jumătate plină, acele ţigări Kent albe şi lungi care au intrat, şi ele, în istorie. Lucram pe atunci ca reporter colaborator la Europa Liberă şi am propus redacţiei să fac acest interviu despre situaţia României din august 1944. Eu l-am făcut, dar politica postului de atunci (cel puţin aceea dictată redacţiei de la Bucureşti de directorul de programe Mircea Iorgulesu) a făcut ca din interviul transcris mai jos să fie difuzat mai puţin de un minut. S-au scris multe cărţi despre rolul istoric al Partidului Naţional Ţărănesc – acum dispărut, ca şi ultimul său mare preşedinte –, o vreme s-a vorbit mult şi despre domnul Coposu şi despre cît a suferit în universul concentraţionar comunist. Dar ceea ce mi-a rămas atunci în minte, în ora petrecută în acel birou de la sediul partidului, de pe strada Rosetti, tulburaţi din cînd în cînd de Nadia, secretara sa, pe care o concedia cu blîndeţe, ca şi pe numeroşii petenţi – spunînd cu vocea sa sonoră şi adîncă, în timp ce-şi scutura alene ţigara: „S-aştepte, dragă, s-aştepte!“ –, a fost o anume serenitate pe care am conştientizat-o mult mai tîrziu, abia după moartea sa, transcriind acest interviu. Era, este serenitatea unui om al istoriei. Şi mi-a vorbit tocmai despre istoria în care avea să intre. Am scos din text banalele mele întrebări; reproduc cu fidelitate şi respect mărturia lui Corneliu Coposu.

Semnarea armistiţiului – primele semne ale intenţiilor de sovietizare a României
La 28 august 1944, Consiliul de Miniştri al primului guvern prezidat de Sănătescu, avîndu-i în componenţa lui pe exponenţii celor patru partide participante la lovitura de stat de la 23 august, s-a întrunit în subsolul Băncii Naţionale – întrunire determinată de bombardarea Capitalei de către avioanele germane – şi a hotărît plecarea delegaţiei care urma să reprezinte România în discuţiile pentru armistiţiul de la Moscova. S-a format o delegaţie. Avînd în vedere prezenţa acceptată la 20 iunie 1944 şi a unor exponenţi ai secţiei din România a Partidului Comunist, s-a hotărît ca delegaţia să fie condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu. Din delegaţie făceau parte Ghiţă Pop, fruntaş şi secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc, prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, negociatorii de la Cairo, care abia ce fuseseră aduşi cu avionul de la Moscova de către ambasadorul sovietic Novikov, precum şi reprezentantul Armatei, colonelul Dămăceanu, avansat pe loc la gradul de general, în semn de consideraţie pentru Armata sovietică şi, bineînţeles, o serie întreagă de specialişti şi de experţi. Cele ce urmează sînt relatările pe care mi le-a făcut Pătrăşcanu, pe care îl cunoşteam de multă vreme, cu care eram în permanentă contradicţie politică, dar întreţineam cu el relaţii civilizate. Întors de la Moscova, era destul de disperat de ceea ce experimentase acolo – şi nu mă refer numai la condiţiile foarte oneroase şi greu de realizat impuse României, prin convenţia de armistiţiu, dar şi la reglementarea făcută de Comintern, legată de Partidul Comunist din România. Ajunşi cu avionul la Odessa, spre surprinderea lor, li s-a comunicat că proiectata călătorie spre Moscova va trebui să fie făcută cu trenul, ceea ce presupunea încă două zile de întîrziere. După ce au ajuns la Moscova, delegaţii români au fost izolaţi în nişte vile, unde li s-a pus la dispoziţie totul, în afară de posibilitatea de a se mişca şi de a lua legătura cu exponenţi responsabili ai Guvernului sovietic.

Această carantină a durat pînă la 11 septembrie. La 11 septembrie, după multe proteste şi eforturi, Pătrăşcanu a reuşit să obţină o întîlnire cu Jdanov, pe care îl cunoştea încă din 1935, cînd el, Pătrăşcanu, fusese delegat de secţia comunistă din România pe lîngă Cominternul de la Moscova, timp în care colaborase cu acesta. Încă în timpul tratativelor de la Cairo, ambasadorul Novikov îşi exprimase dorinţa de a fi acceptată în opoziţia din România şi o reprezentare a secţiei comuniste din România. Iuliu Maniu, primind această recomandare, a răspuns că opoziţia din România nu are nevoie de prezenţa Partidului Comunist, care e nesemnificativ în ţară – pentru că nu are mai mult de şapte-opt sute de membri –, şi că, dimpotrivă, prezenţa lui ar putea crea dificultăţi şi ar putea determina nişte scurgeri de informaţii în privinţa acţiunii clandestine care se întreprindea, pentru că mulţi dintre comunişti erau, în fapt, informatori ai Siguranţei, iar punerea lor la curent cu o atare operaţiune, precum pregătirea unei lovituri de stat care să ducă la prăbuşirea regimului antonescian, nu era un lucru de recomandat. La această observaţie a lui Maniu, ambasadorul Novikov a răspuns în telegramă cifrată – personal am cifrat şi am descifrat bogata corespondenţă dintre opoziţia unită şi reprezentanţii ei trimişi pentru discutarea armistiţiului. Răspunsul lui reprezintă un document capital, în care ambasadorul Novikov confirmă că Partidul Comunist, adică secţia Cominternului din România, este nereprezentativ şi afirma că a făcut recomandarea numai pentru ca străinătatea să tragă concluzia că toate categoriile sociale şi toate nuanţele politice sînt de acord cu ieşirea României din axa Roma- Berlin şi cu schimbarea politică fundamentală, cu dărîmarea dictaturii şi cu înscrierea ţării pe o linie democratică, alături de puterile aliate.

Dezamăgirile lui Pătrăşcanu
În condiţiile acestea, bineînţeles că opoziţia nu a mai avut excepţii de făcut şi a căutat să-i detecteze pe reprezentanţii Partidului Comunist cunoscuţi. S-a luat contact cu vreo şapte sau opt reprezentanţi comunişti, dintre care, în mod surprinzător, fiecare pretindea că el este autenticul reprezentant al secţiei comuniste din România. Atunci, cu o oarecare satisfacţie, s-au cerut lămuriri de la ambasadorul Novikov, care a răspuns că acela care va fi reprezentantul secţiei comuniste din România în tratativele cu noi este Lucreţiu Pătrăşcanu. Din acest moment, Pătrăşcanu, căruia i s-a adus la cunoştinţă această recomandare sovietică, s-a considerat uns ca un fel de şef al viitorului partid comunist din România. Prima lui mare dezamăgire a fost la întîlnirea din 11 septembrie 1944 cu Jdanov, care, spre uimirea lui, l-a întîmpinat cu apelativul „Tovarăşe Pătrăşcanu, ce cauţi aici ?“. La explicaţia lui Pătrăşcanu, că s-a realizat prin lovitură de stat dărîmarea dictaturii şi alinierea României la puterile aliate, pentru continuarea războiului pînă la înfrîngerea hitlerismului, Jdanov i-a răspuns: „Ne-aţi încurcat socotelile“. Ulterior, s-a văzut despre ce era vorba. Socotelile de la acea oră ale Kremlinului erau de a intra în România ca într-o ţară inamică, de a proceda de maniera măsurilor de război împotriva României, iar prezenţa în complotul care a răsturnat dictatura unui partid comunist sigur că le-a creat anumite dificultăţi şi i-a oprit de la realizarea unor obiective pe care probabil şi le propuseseră. Între altele, din informaţiile pe care le primise domnul Maniu în prealabil, intenţia sovieticilor era de a ocupa şi anexa întreaga Moldovă, pînă la Carpaţi.

Se pare că la această idee au renunţat mult mai tîrziu, cel puţin un an mai tîrziu, în condiţiile în care evoluase situaţia politică internaţională. Jdanov l-a întrebat pe Pătrăşcanu dacă s-au gîndit la un secretar general care să pună temelie unui partid comunist serios în România. Surprins de această întrebare, Pătrăşcanu, care s-a considerat uns cu această calitate de către reprezentantul plenipotenţiar al Moscovei de la Cairo, a răspuns că nu s-au gîndit. La care Jdanov i-a replicat: „Foarte rău că nu v-aţi gîndit, noi ne-am gîndit, şi cea mai importantă figură din activitatea comunistă din România este, fără îndoială, tovarăşa Ana Pauker, căreia ne-am adresat discutînd problema constituirii unui partid comunist în România postbelică“. „Tovarăşa Ana“ – a continuat Jdanov – „a replicat că nu este de acord cu iniţiativa de a prelua ea conducerea Partidului Comunist, întrucît în România există o reticenţă cu caracter antisemit şi că nu e bine ca începutul de organizare a unui partid care e efectiv inexistent în ţară să fie făcut de către o evreică, lucru care ar provoca sau ar amplifica reticenţele faţă de acest partid“. Jdanov a spus că au apreciat această concluzie a Anei Pauker şi că al doilea în grad în linia secţiei române a Partidului Comunist ar fi Vasile Luca, cu care însă n-au mai luat legătura, pentru că şi-au dat seama că acelaşi impediment invocat de Ana Pauker s-ar răsfrînge şi asupra lui. Fiind secui de origine, prezenţa lui în fruntea partidului ar provoca reacţii ostile din partea românilor, în special din partea celor din Transilvania. Ca o concluzie, Jdanov i-a spus lui Pă - trăşcanu că mănunchiul de oameni care reprezintă conducerea Partidului Comunist din România ar trebui să se gîndească la un muncitor cu trecut nepătat care să preia, cel puţin formal, conducerea Partidului Comunist, urmînd ca el să fie flancat de către Vasile Luca şi Ana Pauker, care ar urma să fie trimisă în scurtă vreme în România, şi care să se ocupe cu constituirea unui partid de guvernămînt.

Cu aceste indicaţii s-a întors Pătrăşcanu de la Moscova, deprimat, mai întîi pentru nesocotirea prezenţei lui în fruntea Partidului Comunist şi, în al doilea rînd, pentru condiţiile foarte dure impuse de către aliaţi, şi aici nu e vorba numai de reprezentanţii Uniunii Sovietice, pentru că şi reprezentantul Marii Britanii, şi cel al Statelor Unite au fost întru totul de acord cu propunerile nocive pentru România făcute de domnul Molotov, Comisarul Afacerilor Externe al Uniunii Sovietice. Sigur că acest obiectiv urmărit de Uni - unea Sovietică s-a realizat. A fost nominalizat Gheorghiu-Dej, care a preluat, în octombrie 1944 – cred că în 12 octombrie –, demnitatea de secretar general al Partidului Comunist din România, după ce, în plină şedinţă a biroului de conducere, a fost omorît – a fost lichidat – Foriş, ultimul secretar general al Partidului Comunist numit de Comintern. Din acel moment, ruşii au pregătit o formaţiune politică total obedientă Kremlinului, care urma să fie învestită cu puterea în România şi cu mandatul de comunizare a ţării. A început astfel „opera“ de comunizare a României, din nefericire imediat după ce ţara se emancipase de sub frică. De aici şi costurile mari ale suferinţelor trăite sub comunism.

Ţărăniştii şi Regele Mihai – principalele obstacole în calea comunizării României
În faţa realizării efective a comunizării ţării erau două obstacole principale. Primul era Partidul Naţional Ţărănesc, care era de departe cel mai puternic partid politic din România şi chiar din Sud-Estul Europei, pentru că, ceva mai tîrziu, în 1947, la 14 iulie, în perioada imediat premergătoare deciziei de dizolvare a sa de către guvernul comunizant al lui Petru Groza, act petrecut, bineînţeles, în asistenţa tancurilor sovietice, Partidul Naţional Ţărănesc avea 2.125.000 de membri şi organizaţii în toate localităţile din ţară. Opinia publică din România, în proporţie de 90%, susţinea ideea de independenţă şi de suveranitate a ţării, idee afirmată şi reprezentată, în primul rînd, chiar în împrejurările dificile de atunci, de Iuliu Maniu şi de partidul pe care îl conducea. Al doilea obstacol în calea comunizării era prezenţa Regelui Mihai. Aceste două obstacole au trebuit să fie înlăturate, pentru a se deschide drumul comunizării României. Înlăturarea primului obstacol s-a realizat în iulie 1947, cînd, în urma unor înscenări premeditate şi foarte bine pregătite, s-a hotărît desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, scoaterea lui în afara legii şi arestarea tuturor fruntaşilor care prezentau pericol, prin faptul că aveau vocaţia de a polariza simpatiile şi încrederea opiniei publice româneşti. Ca urmare, au fost arestaţi aproximativ 272.000 de membri ai Partidului Ţărănesc, care au luat drumul închisorilor, lagărelor de muncă şi al domiciliului forţat şi care, în mare parte, în proporţie de două treimi, s-au prăpădit în acele lagăre, mine, închisori sau imediat după punerea în libertate – ca o consecinţă a tratamentelor la care au fost supuşi în detenţie. Odată realizată înlăturarea acestui obstacol, obiectivul urmărit pentru comunizarea ţării a fost continuat, mai întîi prin îndepărtarea celorlalte formaţiuni politice considerate contrarevoluţionare sau, mai exact, rezistente la comunizare şi pe urmă prin debarasarea de monarhie.

Aceasta a fost realizată în ultimele zile ale anului 1947, cînd, la ordinul Moscovei, guvernul comunist al lui Petru Groza s-a prezentat la Palat şi, înarmaţi cu pistoale, l-au forţat pe Rege, prin şantaj şi ameninţare, să semneze actul de abdicare. I-au pus în vedere că, dacă refuză să semneze sub presiune acest act, peste o mie de studenţi arestaţi pentru manifestările lor anticomuniste şi promonarhiste, care erau ţinuţi ostatici, vor fi imediat împuşcaţi şi se va declanşa un război civil, pentru care răspunderea morală îi va reveni Regelui Mihai. În faţa acestei situaţii, pentru a evita vărsări de sînge şi sacrificarea ostaticilor selecţionaţi din vîrfurile elitei româneşti a studenţimii, Regele a semnat actul de abdicare. Odată cu abdicarea Regelui, adică la începutul anului 1948, drumul spre comunizarea României a fost deschis.

Un episod al calvarului meu – ziua pe care n-o voi uita niciodată
În cei 17 ani şi jumătate de puşcărie, de - sigur că am experimentat tot noianul de acţiuni teroriste şi toate torţionările organizate de către puterea represivă care se instalase în România, începînd cu bătăile simple, cu închiderea într-o celulă cu apă pe jos şi cu curentarea prin legarea apei la curentul de înaltă tensiune, bătaie cu saci de nisip, bătaie cu cearceaful ud în baie, bătaie la tălpi pe rangă de fier, manej, tot ce se poate imagina. Singura experienţă pe care n-am avut-o, datorită unei întîmplări miraculoase, a fost că n-am trecut prin reeducare, fiindcă echipa de reeducare care sosise în lagărul de la Canal în care mă aflam, adusă acolo cu scopul de a ne aplica faimoasele metode de constituire a omului nou de tip sovietic, nu a putut opera, pentru că a fost strivită în totalitate de prăbuşirea unui munte de pămînt, care i-a înghiţit pe torţionari. Aceştia erau deja instruiţi cum să ne facă reeducarea. Sigur că am trecut prin sistemele torţionare comuniste, atît la procesul nostru – la procesul Partidului Naţional Ţărănesc –, cît şi cu ocazia înscenării procesului lui Pătrăşcanu. Chiar aş putea să zic că rigorile şi violenţa represivă a organelor Securităţii au fost sensibil sporite în timpul procesului lui Pătrăşcanu. Rememorez acum însă o zi de pe vremea anchetelor făcute în legătură cu procesul Partidului Naţional Ţărănesc – o zi, pentru mine, de neuitat. Era la începutul lunii octombrie a anului 1947, 2 sau 3 octombrie, în preajma procesului intentat lui Iuliu Maniu. Atunci se adunau ultimele probe cu care se constituia dosarul pentru acuzarea conducerii Partidului Naţional Ţărănesc pentru înaltă trădare, încercare de lovitură de stat, violenţă pentru schimbarea formei de guvernămînt şi altele asemenea. Am fost luat de la Malmaison, din Calea Plevnei, de către o echipă de KGB-işti. Evident, erau ruşi, ruşi care nu ştiau româneşte – aveau cu ei un interpret – şi care îşi propuseseră să verifice la o casă conspirativă din Snagov implicarea mea într-o pretinsă acţiune de spionaj, făcută cu complicitatea reprezentanţei misiunii militare americane în România. Am fost încărcat, cu cătuşe la mîini şi la picioare – cătuşe care te transformă într-un balot –, într-o maşină de transport, cu ochelari negri pe ochi, şi transportat într-o direcţie necunoscută.

Am apreciat că am făcut vreo 30-40 de kilometri cu maşina asta. M-am pomenit aruncat – efectiv aruncat ca un sac – pe marginea lacului Snagov, în regiunea Ocolului Silvic Ţigăneşti. Acolo eram cu cătuşe mînă la picior, deci într-o poziţie chircită, şi suportam, prin interpret, un interogatoriu ultimativ, cu ameninţarea de moarte. Trebuia să recunosc un lucru inventat, care se preta la încadrarea de înaltă trădare şi spionaj. Întrebarea care s-a repetat de multe ori privea legăturile directe, informaţiile date de mine amiralului Stevenson şi materialul documentar cu care am înzestrat oficiile de spionaj aliate împotriva Uniunii Sovietice şi a comuniştilor din România. Sigur că nu aveam ce să recunosc. Nu era nimic adevărat din suspiciunile care determinau interogatoriul. La fiecare răspuns negativ al meu se dădea ordin pe limba rusă – ordin pe care interpretul îl traducea imediat – ca să mă arunce în lac. La un moment dat, probabil că şi în urma unor torţionări majore a căror victimă fusesem, ajunsesem la un nivel de rezistenţă la care nu îmi mai păsa de nimic. Ajunsesem la o emancipare de sub frică. Am mai avut, în toată perioada de detenţie, două momente similare, cînd am fost complet emancipat de sub frică, nu mă mai interesa nici o perspectivă de consecinţă şi nu mai reacţionam nici la ameninţările dure, însoţite, bineînţeles, de loviturile adecvate. La repetatele ameninţări că voi fi aruncat în lacul Snagov, la un moment dat, am izbucnit în rîs. S-au oprit, era ceva nou şi pentru ei. M-a întrebat interpretul, un basarabean cred, după accent, de ce rîd. Eu deja aproape că nu mă puteam opri din rîs, dar la un moment dat, le-am răspuns, cu lacrimi de rîs pe faţă. Atunci le-am spus că îmi închipui că nu pot fi atît de imprudenţi şi de nesocotiţi să mă arunce în lac cu cătuşele Ministerului de Interne, că ar fi crima prea cusută cu aţă albă. Drept care s-au înfuriat, s-au mulţumit să-mi dea fiecare cîteva lovituri de cizmă, aşa cum eram trîntit jos, la marginea lacului, şi m-au încărcat din nou ca pe un balot în maşina cu care mă aduseseră la anchetă.

Am uitat să spun că această înscenare la marginea lacului a fost precedată de un lung interogatoriu făcut în casa conspirativă, de dincolo de vila Weber de la Snagov, o casă conspirativă împrejmuită la ora aceea cu un gard înalt de trei metri, în care intrarea se făcea foarte sofisticat, după multe legitimări şi percheziţii. Am trecut peste acest moment care nici măcar nu m-a impresionat, fiindcă ajunsesem la un nivel de rezistenţă cînd nu mai puteam fi afectat de fenomenele exterioare, fie că era vorba de bătaie, de ameninţări sau de maltratări de orice natură. În timpul detenţiei, cum spuneam, am mai trecut de două ori prin acest stadiu, care îţi dă o linişte, o seninătate spirituală şi o înarmare cu o rezistenţă absolut inexpugnabilă, după ce defilezi prin toată gama de torţionări. Dacă reuşeşti să le supravieţuieşti, ajungi la un moment dat la un nivel la care rezistenţa este maximă şi nu poate fi afectată în nici un fel de fenomene exterioare.

Autor: Marius OPREA
http://www.observatorcultural.ro/Corneliu-Coposu-inedit-Emanciparea-de-s...