Noi ne-am obisnuit sa privim la politicienii nostri si sa ne zicem ca niciodata în democratie nu am avut o clasa politica atât de corupta, slaba si incompetenta. Metehne vechi, lucruri care se întâmpla si pe la altii, în democratiile mai vechi si mai consolidate. Ne raportam de cele mai multe ori la perioada interbelica pe care în subconstientul nostru o identificam cu o adevarata epoca de aur, înainte ca regimul comunist sa rada toate vârfurile intelectuale, politice, stiintifice si militare. Dar si atunci au existat cazuri si mari scandaluri de coruptie, politicieni incompetenti si demagogi, inculti si mincinosi. Dar diferenta majora între cei de atunci si cei de azi este nu numai faptul ca primii aveau clasa, stil, ca urmasi ai unor familii boieresti astazi risipite de regimul comunist, dar mai aveau ceva, cel putin fruntasii partidelor celor mai importante, respectiv cele care au jucat un rol în viata politica a tarii. Este vorba de legitimitate. O legitimitate data de activitatea si faptele lor din trecut, prin faptul ca au luptat pentru tara cu arma în mâna în razboiul de reîntregire a neamului, ca au fost aparatorii si propovaduitorii românismului în provinciile în care românii au fost împilati de secole, au sfidat autoritatile si au facut închisoare sau au fost deportati pentru activitatea lor româneasca.

În cadrul României Mari, ei aveau legitimitate, puteau cere votul cetatenilor români, cetatenii se simteau reprezentati de ei, de acestia care au fost un exemplu si model pentru români. De exemplu, George Bratianu, desi era fiul primului ministru, a facut razboiul pe front luptând la Oituz, Iuliu Maniu a organizat regimentele ardelenesti din Viena în 1918, a fost printre cei mai importanti lideri ai românilor ardeleni, având un rol decisiv în organizarea adunarii de la Alba Iulia si al unirii Transilvaniei cu România (vezi Revolutia din Ardeal si garzile nationale române (I)), iar exemplele pot continua la nesfârsit.

Se poate face vreo comparatie cu politicienii de astazi? Nici vorba. Primul presedinte postcomunist al României a înteles perfect aceasta lipsa de legitimitate a noii clase politice. De aceea a încercat sa-si prezinte permanent propria formatiune politica ca o emanatie a revolutiei din decembrie 1989, o forta creata din vâltoarea unei lupte revolutionare, împotriva regimului ceausist. A mai încercat sa-si atraga în partid dizidentii regimului comunist, atâtia câti erau, precum si o serie de figuri publice populare si necompromise de comunism. Nu prea a reusit dintr-un motiv simplu, marea majoritate a politicienilor postdecembristi proveneau din cadre ale regimului comunist, stâlpi ai regimului de trista amintire.

Dupa ce au trecut în nefiinta cei care iesisera din închisorile comuniste, au ramas doar acestia, proveniti din rezerva de cadre a partidului comunist. Iar politicienii tineri sunt copiii lor, sau tineri care se apuca direct de politica, fara a avea succes într-o meserie proprie, sunt politicieni de meserie, gata demagogi, fara vreo realizare în viata profesionala, sunt cei ce se ocupa doar cu politica. În regimul trecut era o denumire pentru acestia, politruci sau activisti de partid. De unde ar avea ei legitimitate, cine sa le-o confere, daca activitatea si faptele lor anterioare intrarii în politica nu au cum sa o faca?

Tocmai pentru a evidentia aceasta diferenta, m-am gândit sa aduc în discutie cazul lui Ilie Lazar, fost fruntas taranist, apropiat de Iuliu Maniu, insistând asupra faptelor care i-au conferit legitimitate pentru a candida si a fi ales, si mai putin pe activitatea sa politica din perioada interbelica.

Incredibila viata a unui român adevarat

Ilie Lazar s-a nascut la Giulesti, în Maramures, în 1895, parintii sai fiind descendentii unor vechi familii românesti din mica nobilime. Bunicul sau, Vasile Lazar, preot si licentiat în drept, fost protopop al Sighetului, descindea din sapte generatii de preoti. A crescut în traditiile românesti si ideile românismului pe care nu le-a abandonat niciodata, în ciuda persecutiilor si anilor de închisoare de mai târziu. Liceul îl face la Sighet si Lugoj, unde intra în societatea alesilor oameni de cultura români din acest oras. Academia de drept o face la Sighet si la Cluj, unde este nevoit sa se transfere din cauza sovinismului profesorilor unguri, care îl vedeau ca si „agitator” pe acest tânar care organiza serate si consfatuiri la care vorbea despre drepturile românilor si distribuia brosuri editate de asociatia ASTRA. Odata l-a cautat un curier din partea unchiului sau care l-a sfatuit sa plece din judet, deoarece urma sa fie arestat. A plecat la Lugoj pentru câteva luni si apoi a continuat studiile la Cluj.

Între timp este înrolat în armata austro-ungara, el alegând regimentul 8 infanterie honvezi de la Lugoj, pentru a sta cât mai mult în acel mediu curat românesc. Pâna si soldatii si ofiterii de rezerva ai regimentului erau 80% români, iar propaganda continua, mai pe ascuns, mai pe fata, pentru cauza româneasca, în special prin intermediul ceaiurilor dansante, corurilor organizate si altele, era una din principalele activitati ale lui Ilie Lazar. Ca o curiozitate, aici îl va cunoaste bine si chiar îl va avea în subordine pe Petru Groza. Mai târziu, când Petru Groza va conduce fi printre cei ce conduceau tara, nu îi va fi deloc usor lui Ilie Lazar.

Razboiul

Prima oara a ajuns pe frontul galitian, fiind în prima linie la 10 iunie 1916, în timpul ofensivei Brusilov, chiar în locul în care s-a rupt frontul. Compania în care era comandant de pluton a ramas cu 27 de oameni din 184, el singurul ofiter în viata, grav ranit la ambele picioare cu gloante dum-dum. A mai reusit sa fuga si sa se târasca urmarit de cazaci vreo doi kilometri dupa care a cazut la pamânt. Salvarea i-a venit de la prietenul sau Maxim Radovan, care si el împuscat în piept, a reusit sa opreasca o caruta care sa-l duca în spatele frontului prabusit. Trenul cu raniti se întorcea prin Sighet, a reusit sa-si anunte rudele care l-au asteptat în gara si unchiul sau, Alexandru Lazar, fost presedinte de tribunal, însotit de doi medici militari, îl iau aproape cu forta din tren si-l duc la spital, salvându-i picioarele sau chiar viata, cel stâng învinetindu-se si Ilie având dureri îngrozitoare. Ulterior este mutat la spitalul din Gyor, apoi prin interventia episcopului la cel din Lugoj, apoi la Szeghedin. Ulterior este trimis la regimentul sau pe perioada convalescentei. Dar si aici îsi continua activitatea de propaganda româneasca, astfel ca este retrimis pe front incomplet vindecat, cumva trebuia sa i se închida gura, ca si în cazul lui Iuliu Maniu, care a fost trimis pe front ca simplu soldat.

În cazul acestui rebel fata de regimul austro-ungar, pâna si a doua plecare pe front a trebuit sa fie marcata de evenimente. În Oroshaza, (în preajma intrarii României în razboi, toate regimentele românesti fusesera mutate în Austria sau în Ungaria, cât mai departe de Ardeal) se tin discursuri în piata publica de catre conducatorii regimentului în ungureste si germana, neîntelese de cei 90% soldati români. Dupa ce compania porneste spre gara, orchestra începe sa cânte ceardasuri unguresti, dar sublocotenentul Ilie Lazar opreste muzica si ordona soldatilor sa cânte „Când de acasa noi plecam”, o cântare ostaseasca româneasca, pe patru voci. Comandantul companiei, sublocotenentul Buckwald Odon, le interzice soldatilor sa cânte „olahul”, adica româneste, în limba valahilor. Ilie Lazar nu cedeaza, Buckwald îl face agitator si loveste pe un soldat român, pe fruntasul Ilie Laz cu piciorul în burta, Ilie Lazar îl pune la punct, Buckwald îl face tradator, Lazar se napusteste cu baioneta scoasa la el, altii îi despart, soldatii români gata sa sara si ei. Ofiterii unguri dispar, Ilie duce compania în gara si o aliniaza pe peron, unde se încing dansuri si jocuri românesti. Un ofiter român apare în gara si îi spune ca în oras s-a împrastiat vestea ca „compania Ilie Lazar s-a rasculat”.

Apar ofiterii unguri din garnizoana, se parlamenteaza îndelung, pâna la urma pleaca pe front. Pe front ajunge si la judecata Consiliului de Razboi de la Stray, pentru lovirea unui ofiter în fata soldatilor. Treismuth Joseph i-a ordonat unui soldat român ceva si acesta nu a stiut sa-i raspunda în ungureste, la care acesta l-a înjurat ceva de genul „D-zeul vostru de valahi”, Ilie Lazar i-a cerut socoteala, acesta i-a facut tradatori si Lazar i-a ars o palma solida în fata trupei. A fost trimis cu acte în regula la judecata, s-a aparat singur vorbind timp de trei ore, dar primeste o pedeapsa cu închisoarea de trei luni, dar care ar urma sa fie executata dupa razboi. Plin de amaraciune, în amintirile sale lasate ascunse pe la rude si publicate abia în anul 2000, Ilie Lazar se întreaba daca nu cumva cele trei luni de închisoare sunt cuprinse printr-o întelegere dintre Petru Groza si unguri în cei 17 de ani grei care i-a executat sub comunisti.

Cernauti

Dupa caderea si disolutia frontului rusesc si pacea de la Brest Litovsk, Ilie Lazar face parte din trupele de mentinere a ordinii în judetul Tulcin, regiunea Troscianetz – Podoslki. Aici a aflat de unirea Basarabiei cu România, tot aici, prin septembrie, a început sa-si pregateasca dezertarea din armata austro-ungara. Erau complet izolati, germanii ocupasera toate punctele cheie de cale ferata. Dar Ilie Lazar nu dorea sa dezerteze singur, ci împreuna cu întreaga lui companie, care erau toti români afara de un sergent si de croitorul companiei. Si nu numai sa dezerteze, dar sa duca compania si sa se predea cu ea armatei române, cât mai aproape de Basarabia. A început pregatirea prin discutii nocturne cu gradatii, apoi si cu soldatii. Pregatirea a durat vreo doua saptamâni, dar toti au fost de acord cu planul lui Ilie Lazar.

Când a sosit momentul, la ora 12 noapte, Ilie Lazar a dat alarma la companie, apoi într-o jumatate de ora au urcat cu totii în cele trei vagoane trase de o locomotiva care îi astepta în gara. Lazar mituise cu 27 puzi de grâu un mecanic si doi angajati la caile ferate ucraineni ca sa-i duca pâna la Moghilev. Trenul s-a strecurat pe tacute din gara. Dimineata erau la Vaniarka, apoi la Smerinka, dar de acolo sunt dirijati de comandantul german al garii spre Kiev. Lazar insista, mituieste pe unul si pe altul, îi forteaza pe cei trei ucraineni care conduceau garnitura sa continue drumul, desi ei nu doreau sa mearga mai departe, în sfârsit pleaca spre Moghilev. Aici gara e plina de garzi civile care, vazându-i pe români înarmati, încearca sa-i dezarmeze. Ilie Lazar coboara din tren împreuna cu cinci gradati înarmati, având asupra lor si grenade. Îi anunta ca sunt români si merg pâna unde vor întâlni armata româna, iar daca se va trage în tren dupa plecarea garniturii, va opri, vor coborî, vor înconjura orasul si îi va da foc. Garzile ucrainene cedeaza si îi lasa sa plece, în curând vor ajunge la Noua Sulita, la frontiera Bucovinei unde coboara. Soldatii voteaza si accepta propunerea lui Lazar de a merge la Cernauti, un mars de câteva ore, pentru ca de acolo le va fi mai usor sa se întoarca acasa în Ardeal, majoritatea soldatilor fiind banateni.

Ajung în piata din Chisinau, aflând ca orasul este ocupat la periferii si cazarmi de circa sapte sute de ucraineni înarmati veniti din Colomeea, Stanislau si Gniatin, în ideea de a realiza Ucraina Mare pâna la Siret. Ilie Lazar îsi tine compania aproape când de el se apropie profesorul Sextil Puscariu care se prezinta si le cere ajutorul pâna la sosirea armatei române împotriva ucrainenilor care au intrat în Casa Nationala, au jefuit totul si pe fruntasii români vor sa-i captureze si sa-i duca ostateci. Chiar si Iancu Flondor este ascuns la Mitropolie. Avioanele românesti au aruncat manifeste în care spuneau ca în patruzeci si opt de ore armata româna va intra în oras, respectiv divizia a 7-a a generalului Zadik. Ilie Lazar se pune fara discutie la dispozitia fruntasilor români pentru a salva orasul, desi sunt depasiti în proportie de peste patru la unu. Lazar pune la punct un plan, îi cere profesorului Sextil Puscariu sa-i aduca câtiva ofiteri români ce s-ar gasi prin oras, care sa-l ajute sa deplaseze trupa pe strazile laterale în grupuri mici, într-un loc ca si o sala mare, unde sa poata fi organizati si gata de interventie, urmând sa protejeze cladirile centrale si pe fruntasii români ce stateau ascunsi. Au sosit împreuna cu Sextil Puscariu locotenentul Stan, domnul Nicoara, fratii Micinski si înca câtiva care au preluat grup dupa grup ducându-i la locul care va fi baza lor de actiune.

Vestea aparitiei românilor în uniforme austriece, înarmati si organizati, s-a raspândit ca fulgerul, punându-i pe ucraineni pe jar. Dar jafurile lor s-au limitat la zonele periferice, neîndraznind sa se apropie de zona centrala pe care românii începeau sa o controleze. În acea noapte au încarcat tot ce au putut, au stins luminile si au fugit în noapte cu ce prada au reusit sa ia. Dupa aceea, pâna la sosirea armatei române, singura forta armata care va proteja viata si avutul cetatenilor din Cernauti vor fi soldatii din compania Ilie Lazar. Înca de a doua zi, s-a trecut la „preluarea imperiului” în Cernauti. Iancu Flondor, împreuna cu Ilie Lazar si alti ofiteri români, au urcat într-o masina, Ilie Lazar calare pe motor cu steagul românesc în mâna, si au înlocuit strainii cu români în toate cladirile oficiale, punând si santinele române. Tribunalul, Politia, Primaria, Jandarmeria, toate au ajuns sub conducere româneasca. În locul generalului de jandarmi Fischer, mare asupritor de români, a si împuscat mai multi în timpul mandatului sau. În locul lui a fost pus locotenentul Dan. Fischer tremura de spaima si îi promitea baronului Iancu Flondor supunere desavârsita în limba germana.

Primul steag românesc pe Primaria din Cernauti a fost pus dupa 174 de ani de catre Ilie Lazar si Nicoara. Entuziasmul românilor când au vazut fâlfâind tricolorul pe Primarie a fost de nedescris. Apoi, Flondor, Lazar si cei câtiva ofiteri au parcurs cu masina cei 50-60 de kilometri spre sud, la generalul Zadik. Sunt întâmpinati de acesta si seful lui de stat major, locotenent-colonelul Rovinaru într-o mica gara. Lazar si Flondor îi invita sa intre cât mai repede în oras, deoarece populatia este nerabdatoare si mai exista înca pericolul sa fie atacati de ucraineni, daca se vor întoarce cu forte sporite si mai bine organizate. Generalul Zadik îi primeste frateste, spunându-le ca va intra în 14 ore în oras, deoarece înaintarea trebuie facuta metodic, pentru a preîntâmpina surprizele. Au revenit în oras, a doua zi populatia s-a strâns sa întâmpina armata româna, dar regimentul 29 Dorohoi condus de colonelul Gheorghiu s-a oprit la Ceahor, o suburbie a Cerbnautilor. Abia în ziua urmatoare a intrat cu forte masive armata româna în Cernauti.

Ilie Lazar este invitat în masina generalului Zadik alaturi de lt-col Rovinaru. Ajunsi în piata din fata Casei Nationale, sunt întâmpinati cu urale si imnuri, cu o ploaie de flori de aproape întreaga populatie a orasului. Generalul Zadik este luat pe sus în urale si este dus în interiorul arhiplin, unde asteptau intelectualii români bucovineni în înalta tinuta. La prezidiu, Iancu Flondor îl îmbratiseaza pe general în uralele multimii spunându-i: „Sa-mi dati voie, domnule general, sa va îmbratisez ca pe un frate dulce de care am fost despartit 174 de ani!”.

Asa a fost intrarea trupelor române în Cernauti, asa s-a ridicat primul steag românesc pe primaria din Cernauti, de catre Ilie Lazar, la fel cum mai târziu, un alt mare patriot român, Gheorghe Ghimpu, fratele lui Mihai Ghimpu, mort în mod suspect într-un accident de circulatie în anul 2000, va ridica primul steag românesc înlocuindu-l pe cel sovietic dupa mai bine de patruzeci de ani pe primaria din Chisinau, la 27 aprilie 1990.

La Alba Iulia

Dupa vreo doua saptamâni Ilie Lazar pleaca acasa prin Borsa în Maramures, unde participa la organizarea garzilor nationale române. Alaturi de alti mari români maramureseni, Vasile Filipciuc, Gheorghe Bârlea, Vasile Chindris, Ion Biltiu si multi altii organizeaza comitetele si garzile, tot timpul pe teren. Oficialitatile maghiare îl ameninta si intervin pe lânga altii sa-l potoleasca pe Ilie Lazar, care a calcat în picioare, în plina adunare, tricolorul maghiar. Ucrainenii sunt organizati dincolo de Tisa de locotenentii Vorobetz si Mayer, aceiasi pe care îi alungase din Cernauti.

Ilie Lazar este trimis delegat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, tot drumul a fost un triumf, o atmosfera sarbatoreasca de neuitat. În gara Ulmeni li se ataseaza vagonul cu badea Gheorghe Pop de Basesti, luptator pentru drepturile românilor mai bine de saizeci de ani, cel care va prezida adunarea de la Alba Iulia. Primiti sarbatoreste în toate garile, au avut altercatii la Dej cu secui care se retrageau spre Ungaria si care erau gata sa arunce cu grenade în tren, dar la Razboieni a fost o altercatie cu ungurii care au tras spre ei, murind atunci plutonierul Ion Arion si mai multi fiind raniti. Ca reprezentant al plasei Sugatag din Maramures, cu credentional, Ilie Lazar a fost printre cei care au votat unirea cu România. Sedinta o deschide octogenarul presedinte Gheorghe Pop de Basesti, care dupa ce rosteste „acum, Doamne, slobozeste pe robul Tau, ca vazura ochii mei mântuirea neamului românesc...” nu-si mai poate stapâni plânsul si nici sa conduca sedinta. În prezenta lui, Stefan Cicio-Pop conduce lucrarile mai departe, la ora 12 se ridica Vasile Goldis si citeste motiunea, apoi Iuliu Maniu tine un discurs în care motiveaza hotarârile istorice. În fata poporului, pe locul în care au fost trasi pe roata Horia si Closca, motiunea si votarea au fost citite de episcopul ortodox Miron Cristea si greco-catolic Iuliu Hossu.

De la Alba Iulia, Ilie Lazar pleaca cu prietenii sai banateni la Lugoj, unde chestiunea Banatului nu era înca lamurita si acesta fusese ocupat de trupele sârbe, fara sa tina cont de aranjamente si linii de demarcatie, inclusiv Lugojul fiind sub ocupatia sârba. Garzile nationale române au fost dezarmate, materialul de razboi evacuat în Serbia si o multime de preoti si intelectuali au fost arestati si dusi la Belgrad ca si ostatici, inclusiv parintii colegilor de liceu ai lui Ilie Lazar, Aldan si Grozavescu. Din fericire, au aparut si francezii din armata lui Franchet d’Esperey, cu care românii s-au înteles mai bine, fiind nelipsiti de la petrecerile în cinstea lor organizate de lumea buna lugojeana. Dupa o saptamâna afla ca si el a fost luat la ochi de sârbi, deoarece era cam „agitator”, si în pericol de a fi dus si el la Belgrad ca ostatic. Împreuna cu prietenul sau Frentiu, decide sa plece la Sibiu si de acolo la Bucuresti. Ajunsi la Branisca lânga Ilia Muresului, nu mai pot trece peste Mures, acolo era linia demarcationala. Observa în gara o locomotiva si afla ca mecanicii sunt din Simeria, de dincolo de Mures si ar fi si ei tentati sa treaca. Lazar le pune problema direct. Unitatile masive maghiare erau la Zam, locul de unde vor fi respinse de trupele române la 16 aprilie 1919. Când santinela nu era atenta, Frentiu si Lazar sar în locomotiva care parea sa faca manevre si trec înainte ca santinela ungureasca sa reactioneze, Ilie Lazar platindu-le o suta de coroane mecanicilor. Intra cu locomotiva în Deva si o predau trupelor române abia sosite.

În audienta la Bratianu

Dupa doua zile, la Sibiu, Ilie Lazar urca în trenul care ducea la Bucuresti actul unirii de la Alba Iulia. Alexandru Vaida-Voievod, care îl cunostea, îl prezinta pe Ilie Lazar la toti delegatii. la Bucuresti, în Gara de Nord, li se face o primire entuziasta, guvern, armata, popor, si câte si mai câte. La masa de la restaurantul Carpati îl cunoaste si pe generalul Traian Mosoiu, viitorul comandant al trupelor din Transilvania pâna la sosirea generalului Mardarescu la 14 aprilie 1919. Ilie Lazar insista pe lânga Vaida sa puna la guvern problema Maramuresului istoric, de la nord de Tisa, lucru sustinut si la adunarea de la Alba Iulia. Vaida îi aranjeaza prin Viorel Trifu, viitor ministru, o audienta la primul ministru Bratianu în chestiunea tratativelor de pace. Este primit de acesta acasa, în locuinta sa din strada Lascar Catargiu.

Asa ajunge Ilie Lazar, la 23 de ani, sa prezinte un memoriu asupra Maramuresului istoric marelui om de stat I. C. Bratianu, memoriu în care insista asupra drepturilor istorice românesti asupra întregului Maramures, aratându-i pe o harta avuta la îndemâna localitatile românesti, denumirile toponimice românesti, explicându-i despre existenta românilor si rutenilor în localitatile de la nord de harta. Bratianu avea o lupa si studia harta cu interes, interesându-se de toate comunele de pe harta. La un moment dat a întrebat daca nu cumva si Baranis (Baranya) a fost cumva româneasca. Afara de descrierea istorico-geografica, Lazar îl roaga pe primul ministru sa ordone armatei române care se oprise la Dej sa ocupe si Maramuresul, deoarece bande neregulate de ucraineni, probabil bolsevizati, deja ocupasera Sighetul, terorizând populatia româneasca din toata regiunea. Institutiile românesti se refugiasera în satele de mai catre muntii Gutâi. Bratianu îl asculta cu interes, ia telefonul si-l suna pe Seful de Stat Major, generalul Prezan, apoi îl da la telefon pe Ilie Lazar care îi repeta generalului despre ocuparea Sighetului de ucraineni. Deci, cei ce sustin ca primministrul Bratianu nu cunostea situatia Maramuresului istoric de dincolo de Tisa se înseala amarnic.

Generalul Prezan ia act de cele aflate, informându-l pe Bratianu ca va ordona diviziei a 8-a, de la Dej, sa înainteze spre nord pentru a ocupa Baia Mare, Baia Sprie si Sighetul, iar lui Ilie Lazar îi cere sa vina a doua zi la Statul Major pentru a i se da documente si însarcinari cu caracter militar pentru divizia a 8-a. Cu cele necesare, se întoarce în Ardeal cu acelasi tren cu delegatia ardeleana cu care venise.

Eliberarea Maramuresului si batalia de la Camara

Merge la Dej cu mesajul de la Marele Stat Major, acolo afla ca brigada de la Ileanda are ordin sa înainteze spre Baia Mare, dar el intentioneaza sa mearga cu trupele ale caror misiune este ocuparea Sighetului. La Baia Mare afla ca aceasta misiune o are regimentul 14, de a ocupa Baia Sprie si de acolo Sighetul. Lazar se prezinta la comandantul regimentului, colonelul Gheorghiu (zis Tiganu), caruia îi arata hârtiile de la Statul major si îsi ofera serviciile. La popota are loc o consfatuire cu ofiterii regimentului asupra traseului. Aici mai sunt maior Popovici, capitanii Luca si Refic, locotenent Popescu (va cadea eroic peste câteva zile în lupta de la Peri), locotenent Nasturas si altii.

Având în vedere ca erau în plina iarna, luna ianuarie, si peste Gutâi, prin Cracesti, era imposibil de trecut, Lazar propune trecerea muntilor prin Cavnic. Avangarda o formeaza trupele maiorului Popovici si capitanului Luca, calauza fiindu-le Ilie Lazar. Tunurile erau imposibil de trecut peste deal, prin zapada mare, cu caii slabi ai regimentului, asa ca Ilie Lazar pleaca calare înainte, prin sate, ia contact cu prietenii sai refugiati acolo, Pop Mihai, Longin Mihai, Emil Ardeleanu si fratele sau Vasile Lazar, împreuna cutreiera satele Budesti, Sârbi, Calinesti si Breb, rechizitioneaza vreo saizeci de perechi de boi, se întorc cu ei si în înjuga la tunuri. Asa a intrat armata româna în Maramuresul istoric, cu tunurile trase de boii strânsi de Ilie Lazar. Ocupa plasa Ocna Sugatag, unde Ilie Lazar se revolta ca prim pretorul plasei, Mihali Gabor, desi din familie româneasca veche, nu a dat jos steagul Ungariei de pe pretura, pe motiv ca „înca nu a fost dezlegat de juramântul maghiar”. Le-a dat jos Ilie Lazar, apoi a plecat mai departe spre Sighetul ocupat de ucraineni împreuna cu armata româna.

Compania capitanului Luca înainteaza pâna la Feresti, de acolo trimite patrule la Vad, 5 kilometri de Sighet, precum si tarani români de încredere în recunoastere, pentru a obtine informatii precise despre situatia ucrainenilor ce ocupasera orasul. Vasile Lazar, fratele lui Ilie, împreuna cu niste tarani din Giulesti, se angajeaza la aceasta sarcina. Îmbracati taraneste, pleaca la târg, cum s-ar zice, Vasile revenind cu informatii precise. Capitanul Luca decide avansul spre Vad, împreuna cu trupele române venind si flacai din Giulesti si vreo cinci studenti, alaturi de Ilie Lazar. Trec peste dumbrava dintre Feresti si Oncesti, apoi peste râul Iza si înainteaza prin padure catre Valea Porcului, ajungând dimineata la ora patru. Vasile Lazar se apropie pe neobservate de santinela de la podul de fier de la Vad si trage asupra ei, dând astfel semnalul de atac. Garda care era în case, vreo patruzeci de ucraineni, sunt capturati si trimisi sub paza la Berbesti, românii urmarindu-i pe cei care au reusit sa scape. Grosul trupelor ucrainene care era la Sighet nu a putut fi alarmat înca, asa ca o actiune rapida se impunea, atât timp cât înca beneficiau de elementul surpriza. Se încinge o lupta scurta de vreo ora la fabrica de caramizi si podul Ronisoarei, dupa care acestea sunt ocupate.

Apare o disensiune între capitanul Luca, care dorea sa atace orasul frontal, si Ilie Lazar, care insista sa învaluie pentru a le taia retragerea. Luca ramâne la ideea lui, dar îi da lui Lazar si fratelui sau Vasile un pluton cu care sa-si urmeze planul de a înainta prin învaluire la Camara, de unde vor baricada soseaua si calea ferata, taind retragerea ucrainenilor. Luca pleaca cu grosul la atac frontal, împreuna cu localnicii Pop Mihai, Emil Ardeleanu si Florentin Biltiu, în timp ce Ilie Lazar cu fratele sau învaluie cu plutonul pus la dispozitia lor condus de un tânar sublocotenent. La scurt timp pe calea ferata secundara apare o locomotiva cu un vagon deschis, mecanicul strigându-le sa se grabeasca ca ucrainenii fug spre gara mare si se îmbarca în trenuri.

Un transport cu vreo trei sute de insi a reusit sa scape, dar detasamentul lui Lazar ajunge la timp pentru urmatoarele. Baricadeaza soseaua si calea ferata si o distrug pe o portiune, pentru a fi siguri ca nimic nu le va mai scapa. Trimite un mesaj urgent la capitanul Luca dupa ajutoare, transmitându-i ca urmatorul transport le va cadea în plasa. Ilie Lazar, cu experienta lui de front, îsi plaseaza oamenii pe pozitii de foc în anfilada, parte din ei pe malurile Tisei spre Biserica Alba. Imediat apare trenul încarcat cu ucraineni, pe vagoanele deschise sase mitraliere gata de tragere, iar pe locomotiva, lânga mecanic, chiar locotenentul Vorbetz. Sunt somati sa se predea chiar la cotitura dupa care erau dispuse baricadele, ca raspuns ucrainenii deschid focul. Românii riposteaza, dintre ei cade mort sergentul Iosif Gabor, un altul este ranit. Ucrainenii, de pe tren, au zeci de morti si raniti. Dupa o ora si jumatate, între timp sosind si ajutoarele de la capitanul Luca, ucrainenii se predau în grupuri, unii încearca sa fuga spre Tisa, aruncându-se în apa. În cursul luptei a murit si un fierar din Bocicoi care s-a nimerit din greseala în mijlocul luptei.

Strângându-si ranitii si pe cel decedat, românii intra în Sighet în triumf, pe strazile pline de lume. Românii majoritari se bucurau, altii, de alte nationalitati, erau indiferenti. Între timp, colonelul Gheorghiu venind cu grosul diviziei îl aresteaza la Ocna Sugatag pe prim pretorul Mihali Gabor si îl aduce la Sighet, cel care nu daduse jos steagurile maghiare ca înca nu avusese dezlegare de juramânt. Este eliberat la insistentele lui Ilie Lazar, dar asta nu l-a împiedicat ca în perioada interbelica, în calitate de prefect liberal sa îl aresteze de nenumarate ori pe rivalul taranist Ilie Lazar în campaniile electorale, iar dupa Dictatul de la Viena din 1940 sa tradeze cauza românismului intrând în Casa Magnatilor unguri, împotriva consemnului de la Bucuresti. Vechiul proverb cu facerea de bine, care se va adeveri în cazul lui Ilie Lazar si cu Petru Groza.

Trei sute treizeci si sapte de prizonieri ucraineni, primii prizonieri luati de armata româna în campania din Ardeal din 1919 au fost escortati la Dej de un pluton însotit de civili maramureseni condusi de Ilie Lazar. Armata româna a mers mai departe, generalul Marcel Olteanu a venit în Maramures de unde a comandat sectorul nordic al Grupului de Nord condus de generalul Traian Mosoiu în cursul razboiului cu ungurii (vezi Razboiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). Locotenentul Popescu a cazut în lupta de la Peri.

Între timp a început disputa politica pentru conducerea judetului. Pentru a rezolva problema, Ilie Lazar alaturi de alti maramureseni merge la Sibiu, la Consiliul Dirigent, cerându-i lui Iuliu Maniu sa numeasca un prefect strain de judet, ceea ce acesta face în persoana marelui român dr. Vasile Chiroiu.

Ilie Lazar pleaca la Cluj pentru a-si da examenele de doctorat, dar continua activitatea nationalista. Preia alaturi de alti studenti Casa Magnatilor din Cluj, dupa care continua o sarbatoare nationalista într-o cafenea. Studentii cântau continuu „Desteapta-te române”, este zarit Amos Frâncu, invitat sa vorbeasca, apoi purtat în triumf pe umeri afara din cafenea, Ilie Lazar zareste statuia honvedului din fata primariei, la îndemnul sau multimea se îndreapta spre statuie si o darâma, apoi continua pâna în fata statuii lui Matei Corvin, unde s-au tinut cuvântari patriotice, studentii declarând ca pe Matei îl iarta, deoarece „si ungurii sa stie ca cel mai mare rege al lor a fost tot un român, iar cel mai mare comandant de osti, alt român, Ioan Huniade”. În ziua urmatoare, trei insi, printre care si Ilie Lazar, sunt chemati sa dea explicatii la comandantul trupelor române, generalul Holban, sosit abia în urma cu doua zile. Ilie Lazar declara în scris ca „nu puteam noi, studentimea româna, sa toleram în piata Clujului românesc un honved înarmat, în consecinta l-am arestat”. Se pare ca generalul Holban s-a distrat si le-a dat drumul.

De la Cluj, este invitat de ruda sa Alexandru Racolti, noul prefect de Satu Mare, sa vina sa preia misiunea de secretar al prefectului orasului si judetului. Contribuie la numirea administratiei românesti în judet si la organizarea vizitei regelui Ferdinand si reginei Maria la Carei. Mai încolo pleaca la Viena la studii, desi la intrarea în Ungaria este arestat ca dezertor din armata austro-ungara, a fost nevoie de un scandal diplomatic sa fie eliberat, era dupa eliberarea Budapestei de teroarea bolsevica si retragerea armatei române din Ungaria. De la Viena se întoarce în tara la chemarea lui Iuliu Maniu de a intra în lupta politica, la început în Partidul National Român, apoi din 1926, dupa fuziunea cu Partidul Taranesc, în Partidul National Taranesc, caruia i-a fost credincios pâna la moarte. Între timp a profesat si avocatura, desi a fost deputat în multe legislatii. Nu este obiectul acestui articol sa insist asupra activitatii sale politice, nu asta mi-am propus, am vrut sa arat doar ce înseamna legitimitate pentru un lider de partid în perioada interbelica.

Ilie Lazar a contribuit cum a putut si în 1944 pe când armata româna înainta sa elibereze Ardealul sau scump, aranjând sa fie numit „comisar politic” dupa modelul sovietic pe lânga Armata a 4-a, de fapt onorific, având sarcina sa faca legatura între trupe si populatia civila, tinând cont de imensa popularitate de care se bucura în Transilvania. Peste tot, pe unde armatele române avansau, înlocuia administratia hortysta cu cea româneasca, dar mai târziu au schimbat-o sovieticii cum au dorit ei.

Rasplata

Pentru atitudinea sa intransigenta, pentru felul sau de fi, pentru corectitudinea sa ireprosabila, pentru caracterul sau românesc infailibil, pentru patriotismul sau înflacarat prin fapte, nu prin vorbe, pentru popularitatea sa în Transilvania, dar mai ales în Maramures, pentru toate acestea a fost persecutat continuu atât de rivalii politici care nu se puteau ridica la nivelul sau, cât si de conducatori.

A fost arestat în timpul dictaturii lui Carol al II-lea si detinut la politie, siguranta, apoi la manastirea Turnu sub paza alaturi de Leucutia si Rachiteanu, dar si de Virgil Madgearu si Ion Antonescu timp de trei luni sub paza, pe timp de iarna. Sub regimul lui Antonescu, alaturi de aceeasi doi este internat în lagarul de la Târgu Jiu, tot timp de trei luni. Caracterul sau intransigent l-a facut sa-i trimita lui Antonescu un raport despre abuzurile si exploatarile petrecute aici, unde erau internati vreo trei mii de detinuti, majoritatea legionari.

Dar nu se compara cu ce a suferit în perioada comunista, începând cu persecutia vechiului prieten si protejat al sau pe când era în armata austro-ungara, dr. Petru Groza. Pentru început, este condamnat la 27 mai 1946 la sapte luni închisoare pentru omisiunea denuntarii complotului în procesul „Miscarii Nationale de Rezistenta”. Sotia sa, Maria, candideaza în locul sau pe listele PNT ca deputat în Maramures si este aleasa la alegerile din noiembrie 1946, în ciuda fraudarii masive a acestor alegeri de catre comunisti. În 1947 este condamnat în procesul înscenarii de la Tamadau la 12 ani de închisoare, urmati de alti ani de domiciliu obligatoriu. La Sighet, pe când nici un detinut nu stia unde se afla, a recunoscut clopotele de la biserica din strada Dragos Voda, daruite acesteia de catre familia sa. A spus atunci: „de-ar stii maramuresenii mei unde ma aflu, ar darâma zidurile închisorii din Sighet pentru a ma elibera”. Nu gresea prea mult, Maramuresul era un focar al rezistentei anticomuniste din munti si paduri. A urmat închisoarea de la Râmnicu Sarat, coloniile de munca de la Culmea si Periprava.

A fost eliberat la 9 mai 1964, a trait la Cluj, într-un bloc din cartierul Grigorescu, si a murit la 6 noiembrie 1976 la 81 de ani, fara sa abdice nicio clipa de la principiile sale, fara sa înceteze vreo clipa de a fi român, sa aiba încredere în poporul român si viitorul lui.

Realitatea astazi

Am dat exemplul unui politician român din trecut mai mult pentru a întari vorbele marelui poet român Mihai Eminescu care spunea în „Scrisoarea a III-a”:
De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii...

Adevarat ai grait, maestru al slovei românesti!

Faceti o comparatie, astazi fata de perioada trecuta. Atunci venea sa va ceara votul unul ca si Ilie Lazar, spunând ce are în spate, ce studii, ce activitati, ce a facut si a realizat pentru România. Acum, cine va cere votul, dragi români? La asta ma refer când vorbesc de legitimitate, de fapte, nu de promisiuni. Un politician poate sa ceara votul poporului suveran peste dreptul sau de a alege atunci când are ceva în spate, are realizari în domeniul în care a activat pâna la momentul în care cere votul populatiei. Astazi, din pacate, nu prea ai din ce sa alegi, dupa cum spuneam la începutul articolului. Cum as putea eu sa aleg între X sau Y, când niciunul nu a realizat ceva în viata pe fortele proprii? Cum pot sa-i dau decizia asupra viitorului meu unuia care si-a cladit prezentul pe nimic, trecutul sau este nul, iar viitorul... va fi extraordinar pentru el daca va primi votul meu, nu? Asta în cazul în care DNA-ul doarme.

Un criteriu esential pentru a alege pe cineva ar trebui sa fie ceea ce a facut, nu ceea ce promite sa faca. De exemplu, eu nu stiu cum as putea sa votez pe cineva care sa ajunga în comisia parlamentara care sa se ocupe de economie daca în viata lui nu a fost macar angajat într-o companie si nu stie ce este aia o factura. Cineva sa aiba cuvânt de decizie în politici economice când habar nu are cum functioneaza o firma comerciala. Sau sa fii în comisia de aparare si sa nu stii cum functioneaza armata sau sa nu ai habar ce înseamna NATO. Sau în comisia de sanatate si sa nu stii cum functioneaza un spital. La asta se ajunge din lipsa de legitimitate, ne sunt prezentati candidati la fel de gaunosi încât nu ai cum sa-i diferentiezi. Sunt afoni, sunt habarnisti, nu de putine ori am auzit parlamentari europeni care nu stiau sa raspunda la întrebari simple despre functionarea institutiilor europene.

Ce diferenta majora fata de legitimitatea politicienilor interbelici! Închipuiti-va o dezbatere publica între Iuliu Maniu si Gheorghe Bratianu! Dar pe atunci televiziunea nu exista! Ne aflam într-o monarhie constitutionala si regele numea primul ministru, erau alte vremuri si alte reguli. Totusi, niciunul dintre ei nu i-ar fi putut reprosa celuilalt trecutul, amândoi au luptat pentru România Mare. Amândoi au avut realizari si greseli, dar amândoi au avut o legitimitate pe care nimeni în ziua de astazi nu o are si nu o poate spera vreodata.

Vor veni unii sa spuna ca pe atunci erau alte vremuri, nimeni dintre actorii politici nu are cum sa aiba trecutul de lupta al unui politician din perioada interbelica. Perfect adevarat, zic eu.

Dar dati-mi politicianul care sa sustina interesele românesti nu doar dând din gura, ci argumentat, economic si strategic, care sa-mi dovedeasca ca în anii precedenti nu a condus doar bolidul lui tata ci si o companie care sa se descurce cât de cât si care sa aiba o viziune politica clara privind viitorul României, un politician care sa aiba mai devreme succes în ceea ce a încercat înainte sa intre în politica, în meseria lui, un politician care sa fie român înainte de a fi politician, un politician care sa vada interesul national înainte de orice, nu prin vorba, ci prin fapta, si îl voi vota la fel cum l-as fi votat pe Ilie Lazar daca as fi trait în timpul lui. Dar, din pacate, astazi doar vorbim, pâna acum nimeni nu m-a convins, iar asta este drama României în momentul de fata.  

de Cristian Negrea