Decizie importanta la Strasbourg
UN MESAJ CARE TREBUIE SA FIE CUNOSCUT DE TOTI ROMANII IAR DECIZIA SA FIE CUPRINSA IN MANUALELE SCOLARE DE ISTORIE.
Consiliul Europei a respins printr-o decizie solicitarea de autonomie a ”Tinutului secuiesc”.
Cererea de arbitraj pentru autonomia „Tinutului secuiesc”, solicitată de mai multe consilii locale din judetele Covasna, Harghita si Mures, a fost respinsă marți, la Strasbourg, de Comisia de monitorizare a Congresului Puterilor Locale și Regionale (CPLRE) al Consiliului Europei.
Președinta delegației României la acest congres, Ludmila Sfîrloagă, a declarat pentru AGERPRES că cererea a fost respinsă pentru că ‘nu este de competența Congresului și a Consiliului Europei’.
Potrivit acesteia, tema în cauză face subiectul unei dezbateri politice interne, prin urmare trebuie dezbătută în țară și nu la instanțele europene, titrează Active News.
Cele 47 de consilii locale din județele Covasna, Harghita și Mureș care au solicitat sprijinul Consiliului Europei în vederea obținerii autonomiei ‘Ținutului secuiesc’ au fost reprezentate la Strasbourg, printre alții, de către președintele Consiliului Județean Covasna, Tamas Sandor, și primarul municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, se arată într-un comunicat de presă transmis marți AGERPRES de către secretariatul delegației României la congres.
”Dezbaterea a fost una foarte aprinsă, la aceasta participând membri din Franța, Italia, Finlanda, Portugalia și Republica Moldova (…).
Chiar dacă prezența unui grup de aproximativ 20 de persoane de naționalitate maghiară, condus de șefa delegației Ungariei la CPLRE, a creat presiune asupra membrilor Comisiei, președinta delegației naționale a României, d-na Ludmila Sfîrloagă, a reușit, prin intervenția sa argumentată și hotărâtă, să obțină respingerea atât a arbitrajului cerut de reprezentanții „Ținutului secuiesc” cât și a posibilității ca acest Congres să trimită o misiune de monitorizare în România.
Acest demers a avut sprijinul celorlalți membri ai delegației României”, se menționează în documentul citat.
Consiliul Național Secuiesc a cerut anul trecut celor 153 de consilii locale din județele Covasna, Harghita și Mureș să adopte câte o hotărâre în care să solicite crearea unei regiuni administrative autonome cu denumirea ‘Ținutul secuiesc’, care să fie ulterior înaintata Guvernului și Parlamentului României, forurilor europene și internaționale.
La solicitarea acestuia 47 de consilii locale din cele trei județe au adoptat proiectul de hotărâre privind autonomia, însă hotărârile au fost atacate în instanță de către Prefecturi pe temei de nelegalitate, concret, pe motiv că crearea unei regiuni autonome pe criterii etnice contravine Constituției României.
Într-o adresă transmisă anul trecut autorităților locale de către Prefectura Covasna se menționa că aceste hotărâri promovează ‘separarea teritorială pe criterii etnice’ și exced competențele autorităților locale, printre atribuțiile acestora neregăsindu-se aprobarea de documente privitoare la politicile statale în materia organizării administrației naționale, organizarea administrativ-teritorială sau stabilirea limbii oficiale pe teritoriul statului român.
Surse externe: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19730933-cererea-arbitraj-pentru-autonomia-tinutului-secuiesc-respinsa-strasbourg.htm
REGELE MIHAI A MURIT. Majestatea Sa s-a stins din viață la 96 de ani
REGELE MIHAI A MURIT. Majestatea Sa s-a stins din viață la 96 de ani
REGELE MIHAI A MURIT. Regele Mihai I al României a murit astăzi, la ora 13, ora României, la reședința privată din Elveția.
REGELE MIHAI A MURIT. La căpătâiului Regelui a stat, până în ultima clipă, Alteța Sa Regală Principesa Maria.
În această seară, la ora 19, Custodele Coroanei române va face o declarație către țară, iar în cursul zilei de miercuri va fi făcut public, în detaliu, programul funeraliilor.
Trupul neînsuflețit al Regelui Mihai I va fi depus în Holul de Onoare al Castelului Peleș, iar apoi pentru două zile în Sala Tronului, la Palatul Regal din Calea Victoriei.
Slujba de înmormântare va avea loc la Catedrala Patriarhală. Înmormântarea va avea loc la Curtea de Argeș, în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală.
Fascinaţia Marii Uniri din 1918
Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României. Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc. Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic. Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.
România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine. „Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus. România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.
Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului. Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei. Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.
Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului). De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei. Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.
Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac. În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.
Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.
Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.
Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.
Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.
„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce: 1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…
În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)? Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.
Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese. De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr. În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o. Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.
Ioan-Aurel POP
Undele cerebrale si somnul
Creierul uman produce in permanenta impulsuri electrice, numite unde cerebrale, care se pot masura dupa amplitudine si frecventa. Amplitudinea este puterea impulsului electric, masurata in microvolti, iar frecventa este viteza ondulatiilor electrice, masurata in herti.
Frecventa determina categorisirea undelor cerebrale in unde beta, alfa, theta si delta, iar combinatia acestor diferite categorii de unde determina starea de constiinta a unei persoane la un anumit moment. Fiecare stare pe care o are omul antreneaza o simfonie de unde cerebrale, fiecare frecventa avand un rol caracteristic. Din aceste simfonii s-au nascut arta lui Picasso, poeziile lui Eminescu, teoriile lui Voltaire si ale lui Einstein.
Undele beta – constientul
Undele beta sunt produse de creier in starile normale de veghe, dar un exces de asemenea unde cerebrale conduce la stari psihologice de panica. In conditii optime undele beta sunt asociate gandirii logice, rezolvarii problemelor concrete si atentiei active indreptate asupra lumii inconjuratoare. In cazul surplusului de unde beta se instaleaza starea de panica, cu simptomele ei caracteristice: puls neregulat, respiratie rapida, imposibilitatea de a se concentra si de a lua o decizie.
Undele alfa – starea de vis
Undele cerebrale alfa sunt prezente in timpul starilor onirice, dar si in timp ce omul isi foloseste imaginatia si capacitatea de a vizualiza. Ele sint, de asemenea, asociate unei stari de spirit detasate si receptive, in care se creeaza o punte intre constient si inconstient. In momentul in care se manifesta undele alfa, omul are probabil ochii inchisi, iar in minte ii vin involuntar flash-uri, imagini scurte nesolicitate, care i se par foarte reale.
Atentia se muta de la un scenariu la altul, deplasandu-se aparent fara motiv de la un lucru la altul. Nici imaginile, nici celelalte date senzoriale nu par sa aiba o logica, lumea exterioara dispare si omul este absorbit de vis datorita activitatii undelor alfa.
Undele theta – subconstientul
Se intampla oricui sa simta ca ceva nu este in regula sau sa resimta impulsul inexplicabil de a face ceva anume. Aceste stari sunt provocate de undele theta. Undele teta pot fi considerate ca fiind subconstientul, acea parte a spiritului care face tranzitia de la constient la inconstient. In spatele undelor theta se afla ingropate amintiri, senzatii, emotii. Desi acestea pot fi inaccesibile omului in stare de veghe, ele afecteaza totusi si chiar guverneaza atitudinile, sperantele, credintele si comportamentele sale.
De exemplu, adultul care nu isi mai aminteste de abuzurile suferite in copilarie cauta totusi persoane abuzive, pentru ca undele theta il imping sa se elibereze de acest secret ascuns. Ele sunt active in timpul visului si meditatiei profunde, fiind extrem de accentuate in timpul experientelor-limita, a revelatiilor si a starilor de functionare exceptionala a creierului. Pentru a le simti insa la adevaratul lor potential, undele theta au nevoie de o combinatie de alte unde cerebrale.
Undele delta – inconstientul
Se intampla sa stim ca va suna telefonul cu citeva clipe inainte ca aceasta sa se petreaca sau sa intelegem perfect ce simte altcineva. Ne gandim foarte intens la cineva si se intampla ca acel cineva sa ne contacteze. Aceasta este actiunea undelor delta. Undele delta sunt un fel de radar personal, trimitind si primind mesaje la nivel inconstient. De fapt, undele delta compun chiar inconstientul individului.
Prezente in timpul somnului profund, ele raman active atunci cand toate celelalte unde cerebrale inceteaza sa-si faca simtita prezenta. Ele pot fi prezente si in timpul starilor de veghe, in combinatie cu alte tipuri de unde. Undele delta de amplitudine mare creeaza adesea o puternica capacitate de empatie, fiind prezente in cantitate mare la psihoterapeuti, vindecatori, consilieri etc. Exista persoane care sint coplesite de activitatea undelor delta, neputand sa discearna intre propriile sentimente si cele ale altora.
Undele cerebrale se combina, creand stari
Fiecare stare de constiinta in care un om se afla in orice moment este o combinatie intre cele patru categorii de unde cerebrale prezentate mai sus. Examinand cum interactioneaza si functioneaza ele impreuna, se poate intelege mai bine ceea ce se intimpla cu starile unui om si de ce apar anumite experiente. Toate categoriile sunt la fel de importante si toate impreuna ofera o diversitate extraordinara de stari mentale, emotionale si spirituale. In interiorul categoriilor mari pe care le-am descris, exista game de frecvente diferite, care variaza de la persoana la persoana.
Stari de luciditate extraordinara
Aceasta este o stare care s-ar putea caracteriza printr-un triumfator Evrika! Timp de citeva secunde, intelegem si sintem capabili sa cuprindem cu mintea totul, iar solutiile la problemele care ne preocupau de mult apar atit de simple incit ne intrebam cum de nu ne-am gandit mai inainte la ele. Aceasta stare de constientizare extraordinara pe toate planurile poate conduce la ganduri si fapte de o creativitate iesita din comun. Aceasta stare este rezultatul combinarii in proportii precise a tuturor celor patru tipuri de unde.
Omul experimenteaza in acelasi timp empatia undelor delta, inspiratia creativa, viziunea personala si constiinta spirituala a undelor theta, descatusarea spirituala produsa de undele alfa si toate acestea in stare constienta si rationala, provocata de undele beta.
Stadiile somnului
Sub aspect neurofiziologic stadiile somnului descrise de cercetatorii americani N. Kleitman si W. Dement sunt urmatoarele:
1. Somnolenta
Undele Beta cresc in amplitudine (Beta subvigil); procentul de unde Alfa in lobul posterior (parietal-occipital) scade sub 50 % si e treptat inlocuit de unde Theta.
2. Somn usor
Apar unde Theta, fusuri de somn (cu frecventa de 14 Hz, amplitudinea de 40-50 Hz); la o persoana adulta sanatoasa, acestea trebuie sa fie prezente simultan atat in emisfera stanga cat si in ce dreapta. De asemenea amplitudinea undelor creste semnificativ in ariile cerebrale centrale.
3. Somn stabil
Procentul de unde Delta depaseste 20 %, fiind unde ritmice in cea mai mare parte; undele Theta sunt neregulate; mai exista fusuri de somn.
4. Somn profund
Procentul de unde Delta ritmice creste peste 50%; undele Theta apar acum regulat; dispar fusurile de somn.
5. In ce stadiu al somnului apar visurile?
Visurile apar periodic la granita dintre faza a I si II de somn, la un interval de 90 de minute si dureaza, de fiecare data, in medie 15-20 de minute. Numit si „somn paradoxal”, starea de somn cu visuri este caracterizata printr-o puternica activitate cerebrala, asemanatoare cu cea din stare de veghe. Un indicator al starii de somn cu visuri, pe langa „fusurile de somn”, obiectivate electroencefalografic, sunt miscarile rapide ale ochilor (REM – rapid eye movement).
Somnul lent, fara visuri este cel in care are loc „odihnirea” si regenerarea fortelor organismului, fizice si mentale. Chiar daca creierul continua sa lucreze, in faza de somn profund nu mai exista alte activitati mentale sau fiziologice suplimentare.
6. Putem trai fara somn?
Cercetarile realizate au evidentiat ca somnul REM cu visuri este absolut necesar pentru om (si pentru unele animale). Prin aplicarea metodei privarilor de somn s-a constatat ca intreruperea visarii pe parcursul mai multor nopti are efecte destabilizatoare asupra organismului si mintii.
Mai mult, in urmatoarele nopti, in care individului i s-a permis visarea s-a constatat ca perioada in care viseaza creste direct proportional cu durata privarii de somn. S-a postulat astfel ca declansarea normala a starii de somn cu vis (REM) implica acumularea la un nivel critic in timpul somnului a unor substante, a unor metaboliti, care trebuie sa fie consumati de catre procesele specifice care au loc in timpul somnului REM.
7. Prin ce se diferentiaza somnul cu visuri de somnul profund, fara visuri?
Elementele care diferentiaza somnul REM (cu visuri) de somnul fara visuri pot fi rezumate astfel:
a) Miscari rapide oculare (REM), foarte similare cu cele din starea de veghe.
b) Aspectul particular, desincronizat al activitatii electrice corticale, foarte similar dar nu identic cu cel din stare de veghe. Acest aspect a determinat unii autori sa considere ca perioada de REM ca cea mai superficiala faza a variatiei ciclice a profunzimii somnului.
c) Modificari ale ritmului cardiac si ale presiunii sangvine.
d) Cresterea metabolismului cerebral.
e) Contractii musculare ale unor grupe musculare izolate, in timp ce activitatea tonica musculara este diminuata sau abolita.
f) Un aspect particular este activitatea intensa a musculaturii urechii medii, asemenea muschilor globilor oculari, similara cu cea din starea de veghe.
g) Raspunsurile evocate ale creierului la stimularea periferica sunt identice cu cele din starea de veghe.
h) Undele cerebrale de tip Theta foarte regulate in hipocamp.
i) Cresterea debitului circulator sanguin cerebral.
8. Toti oamenii viseaza?
Dupa cum evidentiaza cercetarile asupra somnului, absolut toti oamenii viseaza. Insa doar o parte isi aduc aminte de visurile pe care le au in timpul noptii. Majoritatea oamenilor isi aduc aminte de visuri doar in anumite perioade de viata, cu intervale lungi in care nu-si reamintesc visurile la trezire.
9. Care efecte are somnul fara visuri pentru organism?
– Functie anabolica; rol in sinteza macromoleculara (proteine, ARN)
– Previne si anihileaza oboseala fizica
– Rol in procesele de memorie
– Reface energiile fizice
– „Odihna” propriu-zisa a sistemului nervos central
10. Care sunt efectele somnului cu visuri?
– Modelarea si re-modelarea memoriei (indeosebi a memoriei de lunga durata) prin repararea, reorganizarea si formarea de noi conexiuni in sistemele neuronale si extensiile lor corticale.
– Ofera substrat energetic si de memorie pentru atentie, procesele de invatare si pentru modelarea si integritatea personalitatii, a eului.
– Reface sistemul nervos central dupa eforturile de invatare, dupa solicitari psihice, dupa stresuri si eforturi intelectuale.
– Rol in alte mecanisme psihice (interactiuni, restructurari ale amintirilor memoriei).
Sursa: netmedic.ro
Luptător în atac
Ma-nchin adesea la izvoare.
Când sorb din unde însetat,
Închin poeme şi pahare
Şi tot ce poate fi-nchinat.
Dar boierimii niciodată
Eu inima nu mi-o închin,
Nici strofa, cupa cizelată,
Cu asprul poeziei vin.
În limpezi spaţii siderale
Poate mi-ar fi comod sa stau,
Nepasator ca-n glii natale
Atatea lupte mari se dau.
Insa vapaia viei inimi
In van astfel ti-o irosesti.
Zadar nici nu te-nchini la nimeni,
Cand n-ai mandria sa lovesti.
Ne este libertatea scumpa,
Dar poti s-o pierzi ori poti s-o vinzi,
Si ea nu poate sa ir umpa
Intre-a saloanelor oglinzi.
Ea inf loreste-n frematarea
Laborioasa de pe strazi.
Nu va pali iluminarea
De stii s-o ai si s-o pastrezi.
Mai liber nimeni nu-i pe lume
Ca luptatorul in atac;
El, care-ncearca sa indrume
Destinele acestui veac;
Chiar de-a fost prins si-ncins cu fiare,
El libertatea nu si-a dat,
Si e mai liber, chiar de moarte,
Decat acel ce n-a luptat.
Pe nava veacului, rapida,
Nu poti fi simplul pasager
Ce vrea-n cabina sa se-nchida,
Plangandu-se de „mal de mer”.
E-n van cultura si gandirea
De n-ai stiut sa le-mpreuni
Cu-avantul si insufletirea
Dezlantuitelor furtuni.
Sursa: http://www.nicolaelabis.ro/opere/poezii/luptator_in_atac.html
Adrian Papahagi – La mulți ani încrezători tuturor!
Azi se vor manifesta două tipuri de cetățeni: tovarășii „patrioți”, care vor rostogoli sloganurile naționalist-ceaușist-dacopat-eroic-nombriliste (tip manual comunist de istorie) și promotorii urii de sine. Evitați-i și pe unii, și pe alții!
E zi de sărbătoare și avem dreptul la un dram de optimism lucid.
La 100 de ani de la Marea Unire, succesul nostru istoric e incontestabil. Ne-am racordat la civilizația occidentală, suntem membri în clubul statelor evoluate, parteneri strategici ai SUA, membri în UE și NATO, parteneri comerciali relevanți pentru Germania și Franța. Armata și serviciile noastre sunt apreciate în NATO, poziția noastră strategică între Rusia și Turcia e importantă pentru Occident (mai importantă ca în 1918).
PIB-ul nostru a crescut considerabil față de 1918, 1938, 1989. Pare greu de crezut, dar suntem mai prosperi decât oricând.
Oameni născuți în România au devenit autori de manual în Franța sau Germania și au muzee și școli care le poartă numele în Occident.
Milioane de români circulă, se școlesc sau muncesc în Occident, importând cu fiecare contact civilizația occidentală. Liceele noastre produc elevi suficient de buni ca să fie admiși la Harvard și Oxford, facultățile noastre formează tineri capabili să lucreze pentru Google sau Microsoft.
Avem, de bine, de rău, instituțiile fundamentale ale unei democrații occidentale.
Într-o mare măsură, ne-am făcut „o țară ca afară”. Dintr-un neam de țărani desculți și analfabeți conduși de aristocrații străine am reușit să evoluăm într-o națiune europeană, să încropim o clasă de mijloc capabilă să se susțină economic și să își apere eficient libertățile, la vot și în stradă.
Am păstrat ce era mai bun din identitatea noastră – limba, credința, valorile familiale –, dar ne-am occidentalizat rapid, în ciuda faptului că am petrecut jumătate din ultimul secol sub dictaturi.
O spun fără exaltare: anii de libertate de după 1990 au fost miraculoși pentru România și pot fi comparați cu perioada interbelică.
Nu am nicio îndoială că România educată, civilizată, onestă și decentă își va impune valorile în fața ultimelor grupări de mafioți rustici, neolitici, comunisto-securiști.
La mulți ani încrezători tuturor!
Sursa: Adrian Papahagi
Profesor de medicină nutriţională vorbeşte despre factorii de mediu responsabili pentru explozia pe care o înregistrăm în cancer
Profesor de medicină nutriţională vorbeşte despre factorii de mediu responsabili pentru explozia pe care o înregistrăm în cancer.
Decizia medicilor de a nu prescrie pacienţilor cu cancer o anumită dietă poate să fie fatală pentru aceştia, susţine John Ionescu, director ştiinţific şi fondator al „Clinicii Speciale Neukirchen” din Germania şi profesor asociat de medicină nutriţională în Austria şi România. Cercetătorul atrage atenţia asupra importanţei nutriţiei funcţionale în tratarea bolilor cronice şi ne descrie propria sa dietă.
John Ionescu, director ştiinţific şi fondator al “Clinicii Speciale Neukirchen”, (Germania), profesor asociat de medicină nutriţională la „Donau Universităt Krems” (Austria) şi profesor asociat de medicină integrativă şi dermatologie oncologică la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, a fost prezent, în noiembrie 2016, la Cluj-Napoca, la a VI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale „Nutriţia – Medicina viitorului”, organizată de Asociaţia Nutriţie şi Sănătate, împreună cu Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca. Cercetătorul a vorbit, cu această ocazie, cu reporterul „Adevărul” despre importanţa nutriţiei în tratarea bolilor cronice şi în special a cancerului.
NUTRIŢIA MEDICINA VIITORULUI
CUM ESTE PROMOVATĂ NUTRIŢIA ÎN ŞCOLI ŞI LA NIVELUL MEDICILOR DIN ROMÂNIA?
Am fost bucuros să constat că şi în România s-au făcut primii paşi în promovarea acestei discipline, mă refer în special la Nutriţia Funcţională şi Nutriţia Medicală, care este o ramură deosebit de importantă în managementul bolilor cronice. Din păcate, această linie de dezvoltare este foarte recentă şi ca atare pot să spun, din experienţa de 30 ani pe care o am în acest domeniu, că terapiile clasice în bolile cardio-vasculare, în bolile alergice şi dermatologice, în bolile autoimune şi în bolile neoplazice nu au benficiat până de curând de acest ajutor de mare valoare al nutriţiei funcţionale, nici în România si nici pe plan european, referindu-mă aici la curricullum-ul instituţiilor de educaţie medicală din tară şi din comunitatea europeană.
În ultimii ani, constatăm atât în UE, cât şi în România că încet-încet sub presiunea pacienţilor şi prin apariţia unui mare număr de suplimente alimentare, iniţial pe piaţa americană şi ulterior pe piaţa europeană, interesul pentru acest fel de medicină nutriţională a crescut enorm. Ca atare, efectul pe care-l observăm la ora actuală prin apariţia primelor şcoli sau catedre de medicină funcţională şi de nutriţie ataşate facultăţilor de farmacie sau medicină, cum e şi cazul României, este urmarea cererii masive din partea pacienţilor, nimic altceva. Am fost bucuros să constat că şi la Cluj putem vorbi de o nutriţie funcţională şi, respectiv, de o nutriţie medicală exemplificată printr-o serie de studii prezentate în cadrul acestei conferinţe.
ESTE NUTRIŢIA MEDICINA VIITORULUI ?
Dacă dăm timpul înapoi până în vremea lui Hipocrate, tocmai acest părinte al medicinei sugera discipolilor săi ca nutriţia să devină medicina pe care o vor practica. Deci, încă din Antichitate, primim acest îndemn al părintelui medicinei şi pe care îl regăsim în diferite forme de medicină tradiţională din Asia şi Europa. Problema care există încă în Romănia şi la nivel european este tocmai modul de integrare al acestei noi forme educaţionale în curricullum-ul facultăţilor de medicină şi propagarea ei atât la studenţii care vor beneficia în viitor de aceste cunoştinţe, cât şi la colegii medici care nu au avut posibilitatea să cunoască aceste intervenţii nutriţionale.
CARE AR FI PARTICULARITĂŢILE TRATAMENTELOR NUTRIŢIONALE OFERITE ÎN CLINICA DIN GERMANIA PE CARE AŢI FONDAT-O?
La conferinţă am expus câteva metode pentru identificarea alimentelor cu potenţial inflamator în cazul unor boli alergice, dermatologice, cardiovasculare şi în cancer. Am continuat cu o sinteză a direcţiilor de tratament pe care le urmăm la Spezialklinik Neukirchen din Bavaria. Terapiile pe care le practicăm sunt integrative, adresându-se cauzelor bolilor respective şi nu simptomelor. Datorită abordării riguros ştiinţifiice a programului diagnostic şi terapeutic şi datorită rezultatelor obţinute de-a lungul timpului, aceste tratamente sunt decontate integral de către Casele de Sănătate din Germania, Austria, Belgia,Olanda şi alte ţări din UE de peste 25 ani.
Întrucât pacientul nu ştie care dintre alimentele preferate îi produce reacţiile inflamatorii, am prezentat testele speciale de imunitate humorală şi celulară absolut necesare în identificarea antigenelor alimentare incriminate alături de testele pe care le facem pentru detectarea reacţiilor pseudo-alergice – cum ar fi intoleranţele la lactoză, fructoză, amine biogene (histamină, tiramină, octopamină) şi la gluten. Datele obţinute fac inputul unui program special de dietetică integrativă (Food Allergy Control), care, perfecţionat timp de 20 ani, permite atât însumarea tuturor datelor privind alergiile şi intoleranţele alimentare, cât şi procesarea acestor date cu elaborarea unei diete personalizate pentru pacientul respectiv în aşa-numitul sistem de rotaţie. Pe scurt, după eliminarea tuturor antigenelor incriminate în reacţiile inflamatorii dovedite la acest pacient, alimentele permise sunt oferite într-un program de rotaţie de 4 zile, grupele de alimente din prima zi revenind pe masă în ziua a 5-a, cele din ziua a 2-a revin în ziua a 6-a şi aşa mai departe, tocmai pentru a evita o nouă sensibilizare la noi alimente.
Această rotaţie împiedcă sistemul imunitar să răspundă printr-o nouă sinteză de anticorpi sau prin sensibilizarea limfocitelor T, o măsură extrem de importantă pentru evitarea recidivelor. Tratamentul se face fără a folosi cortizon, antihistaminice sau imunosupresoare. Este evident că numai o terapie cauzală poate duce la un efect de dispariţie a simptomelor pe termen lung. Nutriţia personalizată o asociem cu asanarea microbiomului intestinal, total deranjat în bolile respective, şi cu eliminarea unor mari cantităţi de toxine industriale şi metale grele acumulate în corpul pacienţilor. Acest program este la fel de valabil prin potenţialul anti-inflamator şi detoxifiant atât în bolile alergice dermatologice cât şi în bolile autoimune, cardiovasculare şi neoplazice. În boala canceroasă apar aspecte speciale pe care trebuie să le luăm în calcul. Programul poate fi accesat online şi de colegii din România prin simpla luare de contact cu firma Food Allergy Control ( www.allergy-diet.com ) şi preluat în practica curentă.
CE AR TREBUI SĂ ŞTIE UN PACIENT DESPRE NUTRIŢIA FUNCŢIONALĂ?
După cum am amintit, secţiile de medicină integrativă au fost introduse în instituţiile de învăţământ superior la presiunea pacienţilor, care a crescut imens în ultimii 10 ani şi datorită posibilităţii de informare prin internet. Pacientul auzind şi citind pe internet despre terapiile cu „funcţional food” au confruntat medicii cu aceste noutăţi. De cele mai multe ori, medicul necunoscând materia în cauză, o respinge pentru a nu se face de râs în faţa pacientului, nedorind să-şi arate ingnoranţa în domeniul respectiv. Faptul că instituţiile de învăţămând superior au introdus astfel de programe este un pas imens înainte, pentru că tocmai la acest nivel trebuie să aibă loc transferul de informaţie, în sălile de curs! Studentul este viitorul medic, el trebuie să ştie ce posibilităţi de tratament are în afara medicinei simptomatice care se aplică acum. Numai studentul poate afla şi poate oferi acest nou val de informaţie pacientului, după absolvirea facultăţii. Tânărul medic poate veni cu aceste gen de informaţie înlocuind măcar o parte din schemele terapiilor simptomatice cu tratamente care se adresează cauzelor şi nu simptomelor bolii.
NUTRIŢIE ŞI CANCER UNA DINTRE CELE MAI MARI PROBLEME DE SĂNĂTATE ALE ULTIMELOR DECENII ESTE CANCERUL. CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE NUTRIŢIA ÎN CANCER?
Pe lângă starea de inflamaţie cronică care poate fi cauzată de diverse antigene alimentare (substanţe care pot provoca formarea anticorpilor şi sensibilizarea limfocitelor circulante – n.r.) şi care trebuie eliminate încă de la începutul terapiei. În faza iniţială, pacientul cu boală malignă are nevoie de un bun terapeut şi respectiv dietetician care a înţeles particularităţile metabolice comune tuturor celulelor canceroase. Prezentăm aceste aspecte în mod detaliat la seminariile de medicină integrativă sub egida UMF Carol Davila, care vor avea loc şi în acest an, în Bucuresti, începând cu luna feburarie.
În acest sens, este esenţială înţelegerea rolului zaharurilor, în special al glucozei şi fructozei, în metabolismul energetic al celulelor canceroase. Aceste celule se hrănesc predominant cu zahărul pe care-l iau din sângele pacientului şi, ca atare orice creştere a glicemiei sangvine, conduce la o accelerare a multiplicării tumorale. Acest zahăr, absolut necesar celulei canceroase, este metabolizat pe cale glicolizei aerobe (efectul Warburg) cu producerea unei cantităţi crescute de acid lactic pe care celula canceroasă îl elimină în spaţiul extracelular cu toate mijloacele pe care le are la dispoziţie.
Eliminarea continuă a protonilor de hidrogen şi a acidului lactic asociată cu acumularea intracelulară de elemente reductive precum Glutationul, cysteina, NADH-ul şi, în special, glucoza, conferă celulei canceroase o stare de redoză asociată cu un pH alcalin care îi permite o multiplicare permanentă, similară cu cea a celulelor embrionale sănătoase.
Pe de altă parte, starea de acidoză extracelulară (Mărirea acidităţii sângelui, datorită unor tulburări funcţionale în organism – n.r.) realizată prin mecanismul menţionat mai sus conduce atât la avansarea rapidă a tumorii în ţesuturile înconjurătoare prin activarea proteazelor corespunzătoare, cât şi la anihilarea activităţii celulelor sistemului imun, care rămân paralizate la locul tumorii, contribuind la creşterea în dimensiuni a acesteia.
Ca atare, scopul unei terapii nutriţionale adecvate nu poate fi decât reducerea consumului de glucoză a celulelor tumorale, eliminarea redozei intracelulare necesare multiplicării şi compensarea corespunzătoare a acidităţii extracelulare. Atât intervenţiile din clinica noastră cât şi studiile universitare la nivel mondial pe care le-am prezentat în cadrul conferinţei demonstrează rezultate clinice deosebite în acest sens. Spre exemplu, corectarea acidozei extracelulare poate fi efectuată extrem de simplu prin administrarea lactatului sau a bicarbonatului de sodiu, fapt care reface capacitatea celulelor sistemului imun de a ataca periferia tumorii şi reduce dramatic capacitatea de metastazare a tumorii.
Studiile americane şi europene în acest domeniu aduc dovezi zdrobitoare în acest sens, desigur o veste proastă pentru firmele de medicamente, întrucât bicarbonatul care costă 2 lei poate fi folosit extrem de eficient în combaterea acidozei extracelulare şi a metastazărilor, reducând frecvenţa şi intensitatea acestora.
În mod similar, pentru inhibarea redozei celulare avem nevoie de o dietetică pro-oxidativă, deci cu elemente nutriţionale cu un potenţial redox ridicat, cum ar fi anumite sucuri de legume. Acestea consumă rezerva reductivă a celulelor tumorale şi, asociate cu inhibitori de carboanhidrază, o altă enzimă extrem de puternic exprimată în celulele tumorale, reduc eliminarea protonilor din celulă, crescând acidifierea intracelulară şi inducând apoptoza (moartea) celulei canceroase.
CELULELE CANCEROASE SE HRĂNESC CU GLUCOZĂ
CARE SUNT CELE MAI IMPORTANTE ASPECTE CARE TREBUIE AVUTE ÎN VEDERE LA NUTRIŢIA PACIENTULUI AFECTAT DE CANCER?
Cel mai important factor îl reprezintă reducerea consumului de glucoză, ori aici sunt diferite tehnici care vizează atât reducerea intrării glucozei în celula canceroasă prin inhibarea transportorilor de glucoză, cât şi, în primul rând, prin reducerea nivelurilor sangvine ale glucozei circulante. Este esenţial pentru un pacient cu boală canceroasă ca medicul să îi prescrie o dietă hipocalorică, o dietă ketogenă, cel puţin pentru perioada imediat dinainte şi după terapia anticanceroasă clasică, cu 3 zile înainte de chimioterapie şi 3 zile după chimioterapie. Această dietă ketogenă, la rândul ei, are un potenţial redox pro-oxidativ consumând rezervele celulei tumorale şi făcând-o mult mai sensibilă atât la chimioterapie, cât şi la terapia cu radiaţii.
Acelaşi coleg care îi demonstrează pacientului unde se află tumorile în corpul său prin testul aşa-numit PET-CT, prin care este perfuzată în sânge o moleculă de glucoză marcată, care se duce ca un trasor, ca un magnet, la locul tumorii, ar trebui să explice pacientului că este imperios necesar să renunţe la carbohidraţii simpli de genul pâinii, făinoaselor, paste, prăjituri, dulciuri de tot felul, fructe dulci bogate în fructoză sau a legumelor bogate în zahăr, precum sfecla, care nu fac decât să hrănească celula tumorală. Din păcate, nu se întâmplă acest lucru. Acelaşi coleg care-i arată pacientului cu ajutorul glucozei marcate unde sunt tumorile sale, după administrarea chimioterapiei, îi face perfuzii cu glucoză „pentru a-i fortifica organismul”. Asta se întâmplă în Institutele Oncologice din România, din Olanda, din America, din Germania s.a.m.d..
CE ÎNSEAMNĂ PENTRU PACIENŢI INGNORAREA ACESTOR RECOMANDĂRI ALIMENTARE?
Această ignoranţă privind aspectele metabolice centrale ale celulei canceroase poate fi fatală pacientului şi poate anula toate efectele terapiei clasice. Deci, faptul că pacientul pleacă acasă fără nici o recomandare nutriţională şi este lăsat să mânănce ceea ce vrea sau faptul că însuşi medicul face greşeli şi îi administrează după chimioterapie injecţii cu fier, care se duce ca un magnet la locul tumorii, favorizează în mod evident creşterea tumorală. Orice perfuzie cu fier sau alimentele bogate în fier, cum ar fi carnea roşie, nu fac decât să accelereze dramatic creşterea masei tumorale. Colegi cu o oarecare orientare în medicina ortomoleculară care vor să ajute pacientul cu suplimente alimentare, greşesc în momentul în care înaintea şi în timpul unei terapii oncologice bombardează pacientul cu anti-oxidanţi ce anulează efectul pro-oxidativ antitumoral al terapiei clasice. Anumiţi anti-oxidaţi sunt valoroşi şi pot fi folosiţi în tratamentul tumorilor maligne, dar pentru asta trebuie să se înţeleagă care sunt mecanismele şi care sunt anti-oxidanţii care intră în discuţie. Zincul sau vitamina E, spre exemplu, în cazul pacientului cu cancer, pot fi profund dăunătoare, accelerând dramatic creşterea tumorală. Există lucrări ştiinţifice internaţionale în acest sens.
CE AR TREBUI SĂ ŞTIE OAMENII ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PREVENŢIA CANCERULUI?
Nutriţia pacientului neoplazic sau profilaxia bolii trebuie să aibă în vedere administrarea unor alimente cu indice glicemic scăzut, eliminarea factorilor nutritivi precum zaharurile simple şi glucidele simple, precum făinoase sau dulciuri, administrarea legumelor, fibrelor, anumitor forme de proteine cu Omega 3, cum ar fi carnea proaspătă de peşte, uleiurile cu Omega 3 şi altele, care să întărească apărarea imunitară, oferind în acelaşi timp cât mai puţine elemente pentru energetica celulei tumorale. În acest sens, dietele ketogene bogate în proteine şi lipide sunt deosebit de importante întrucât celulele tumorale nu pot folosi aceste elemente în metabolismul energetic. Dar şi aici înregistrăm excepţii în câteva forme de cancer pe care le discutăm în detaliu în cadrul cursurilor de la UMF Bucureşti.
CANCERUL ŞI CHIMIZAREA MÂNCĂRII
CUM ARATĂ DIETA DUMNEAVOASTRĂ PERSONALIZATĂ?
Întrucât nu sufăr de alergii, nu am nevoie de o dietă personalizată pe care să o urmăresc în fiecare zi pentru a mă feri de contactul cu alimentele nocive. Ştim însă cu toţii că, de la o anumită vârstă, după ce ai trecut de 40-50 de ani, metabolismul energetic se schimbă, iar tendinţa de acumulare a grăsimii abdominale şi viscerale creşte rapid pe măsura scăderii producţiei de HGH şi testosteron. Paralel, scade treptat şi masa musculară. Contra acestor evoluţii mă apăr printr-o dietă cu indice glicemic scăzut, din care elimin pe cât posibil pâinea, făinoasele şi dulciurile, ceea ce-mi permite două lucruri esenţiale:
1. Să menţin o insulinemie şi o glicemie constante;
2. Să evit accesele de foame şi ca atare să pot lucra 14-18 ore fără să mănânc.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă nu este o idee bună să forţăm ultimele rezerve ale corpului cu creşteri inutile de insulină, care pot induce în timp rezistenţă la insulină, sindromul metabolic şi depunerea grăsimii periferice cu toate efectele secundare precum obezitate, diabet, boli cardiovasculare şi aşa mai departe. Din păcate, nici în cazul diabetului soluţiile de tratament nu sunt cauzale, preferându-se administrarea de insulină ani de zile în cazul diabetului de tip I, sau a substanţelor anti-diabetice la diabetul de tip II, în loc să se identifice şi să se elimine tocmai alimentele cu indice glicemic crescut ce produc aceste descărcări masive de insulină. Prin urmare, cel mai simplu lucru pentru mine este să rămân la această dietă cu indice glicemic scăzut şi să prestez o activitate fizică în măsura timpului disponibil.
CUM PRIVIŢI CONSUMUL DE CARNE DE CĂTRE PACIENŢII CU CANCER?
Carnea roşie este dăunătoare pacienţilor cu cancer din cauza concentraţiei crescute în fier şi glutamină. În plus, nitrozaminele şi alte organotoxine care apar în urma procesului de prăjire al cărnii au un potenţial carcinogenic foarte ridicat. Se poate folosi, în schimb, carnea de peşte proaspăt, care e bogată în Omega 3, o dată la două sau la trei zile. Dar în primul rând, aceşti pacienţi trebuie să adopte dietele hipoglicemice bazate pe sucuri de legume, cu un potenţial redox corespunzător celulei canceroase. Proteine se pot obţine şi din carnea de găină sau curcan, dacă păsările nu au primit în hrană xenobioticele, estrogenii şi pesticidele care accelerează în special creşterea tumorilor endocrine, ovariene sau de prostată. Explozia pe care o înregistrăm în cancer în ultimii 40 de ani are de a face tocmai cu chimizarea mâncării şi cu acumularea în corp a diversilor poluanţi, de la pesticidele, solvenţii, detergenţii şi coloranţii cu care venim în contact şi până la aliajele metalice dentare sau oalele de gătit din oţel, inox, cupru sau aluminiu şi care eliberează zi de zi metalele respective (nichel, crom, cositor, cadmiu, fier, plumb, mercur, zinc s.a.) în mâncarea gătită pe care o ingerăm. Studiile noastre publicate în jurnale medicale europene şi americane arată că aceste metale ating nivele maxime în tumorile maligne investigate! Prin urmare recomandăm la curs folosirea oalelor de ceramică, de sticlă Jena sau de lut.
CE ROL ARE STRESUL ÎN BOLILE CANCEROASE?
Atât stresul oxidativ cât şi stresul psiho-social joacă un rol important în slăbirea capacităţilor sistemului imun. Pacienţii aflaţi sub un stres continuu acuză boli infecţioase recidivante şi prezintă un risc crescut pentru apariţia primelor focare tumorale. Dar şi polimorfismele genetice care avansează de la o generaţie la alta, în special cele privind enzimele de dezintoxicare, pot fi o cauză majoră pentru acumularea de substanţe toxice în corp, care la rândul lor pot induce stresul oxidativ mai sus amintit. Detalii şi soluţii terapeutice pentru aspectele discutate aici vor fi prezentate pe larg la cursurile de Oncologie Integrativă şi Detoxificare din 18.03.2017 şi respectiv 17.06.2017 din Bucureşti, sub egida UMF „Carol Davila“, dotate cu puncte de educaţie medicală continuă.
CARTE DE VIZITĂ – ASSOC.PROF.DR. JOHN IONESCU
John Ionescu este un biochimist şi imunolog de origine română, stabilit de circa 30 de ani în Germania, unde a fondat Clinica Specială Neukirchen din Bavaria, o clinică de medicină integrativă specializată în tratarea celor mai dificile boli alergice, dermatologice şi de mediu. (www.spezialklinik-neukirchen.de) Ionescu este autorul a peste 230 de lucrări ştiinţifice de cercetare, lector la catedra de medicină nutriţională la Donau Universităt Krems (Austria) şi profesor asociat de medicină integrativă şi dermatologie oncologică la Universitatea Carol Davila din Bucureşti. Până în 2006, a fost profesor de biochimie medicală la Capital University, Washington DC. Ionescu este membru al unor societăţi precum Academia Europeană de Alergologie şi Imunologie Clinică, al Societăţii Germane de Toxicologie, al Academiei Americane de Medicină Anti-Aging şi al Academiei Europene de Medicină a Mediului. Ionescu a fondat companiile “Bio-Data” şi “Energy Cosmetic” din Bavaria. Cercetătorul este iniţiatorul şi susţinătorul Cursurilor de Medicină Integrativă în România, instruind anual, începând din 2006, sute de medici din toată ţara. În 1976, a absolvit cursurile Facultăţii de biochimie şi imunologie din Bucureşti, pentru ca în 1980 să se stabilească în Germania, unde a urmat specializarea in medicina integrativă si a primit titlul de Doctor în biochimie medicală al Universităţii din Saarbrücken.
Sursa: http://m.adevarul.ro/
România! Trezeşte-te!
Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când cine termena liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, „domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic –ca toată lumea – în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind „ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !”
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că „este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala” şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit.
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o cetească, nu să o joace, făceau o facultate şi termenau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: „ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A termenat primu facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept”
Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă „una mică” cu prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie”uite mamă, trece armata”.
Astăzi din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri care anunţă începutul unei nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru „o linie”.
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, „fluidizând circulaţia”.
Astăzi când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.
Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un „ma man” este ori urâtă cu crengi ori „tută”.
Astăzi băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să „se învârtă” sau sunt „băieţi de băieţi deştepti” care obţin bani uşor din „afaceri” cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.
Astăzi când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă „la ţară” de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
Astăzi când lumea aude de armată întoarce capul pentru că „ăştia au tras în noi în 89” şi acum „au pensii nesimţite”.
Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?
Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică
Elaborat în conformitate cu noile principii, conturate în monografia cercetătorului american de origine română Mihai Vinereanu, Originea traco-dacă a limbii române, Chişinău, Pontos, 2002, dicţionarul pe care îl recenzăm, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008, 935 p., aduce multaşteptatele argumente lingvistice, suprapuse celor istorice şi arheologice, în favoarea originii traco-dace a poporului şi a limbii române.
Potrivit calculelor pe care le-a efectuat autorul, „dicţionarul… cuprinde aproximativ 5.000 de cuvinte-titlu provenite din fondul vechi sau tradiţional şi cca 1.000 de neologisme. Fără a lua în consideraţie neologismele…, elementele comune cu latina nu depăşesc 13%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti – 4,5%, greceşti – 3%, maghiare – 1,5% şi germane – 1%”; „cca 280 de cuvinte sunt de origine onomatopeică sau imitativă şi constituie 6%”; „cca 58% reprezintă fondul prelatin sau traco-dac al limbii române”. Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din proto-indo-europeană [PIE] prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene. Astfel, „multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din acelaşi fond prelatin, aşa încât fondul autohton ar ajunge la cca 65%” (p. 10).
În Argument-ul dicţionarului (p. 9-51), autorul evidenţiază trei ipoteze cu privire la originea limbii române: „1. origine latină, cu aproape 20% elemente latine şi peste 80% împrumuturi; 2. origine latină, cu foarte multe elemente traco-dace, dar şi slave” (cf. Aurel Berinde, Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Timişoara, Editura Facla, 1984, care atribuie 700 de cuvinte moştenirii autohtone în limba română [p. 90]); „3. origine traco-dacă cu influenţă latină, slavă şi de altă natură” (p. 11). Analizându-le, M. Vinereanu conchide: „Prima ipoteză este cea clasică, devenită doctrină oficială în cultura română de peste 150 de ani, care tinde să fie luată ca un fel de dogmă religioasă. Dar această ipoteză nu rezistă unui examen riguros. Dacă limba română ar avea peste 80% elemente de împrumut, ar fi existat influenţe foarte puternice nu numai la nivel lexical, ci şi morfologic şi sintactic. Acest lucru ar fi produs o creolizare a limbii române, cu pierderea totală sau aproape totală a flexiunii morfologice, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii. Cazul cel mai cunoscut este cel al limbii engleze care, la nivel lexical, este un amestec (în proporţii sensibil egale) de elemente anglo-saxone şi franceze (sau latine). Prin urmare, această ipoteză nu poate fi acceptată pentru limba română, întrucât aceasta are o morfologie foarte bogată, atât la declinarea substantivelor, cât, mai ales, la conjugarea verbelor” (p. 11).
Din aceleaşi considerente e respinsă cea de-a doua ipoteză şi acceptată ultima, menţionându-se faptul că „asemănările cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic”. Influenţele „au avut loc mai ales la nivel lexical, fără efecte considerabile asupra structurii morfosintactice a limbii… La nivel morfologic, asemănările cu latina nu afectează ipoteza în cauză, întrucât acelaşi gen de corespondenţe le regăsim în greacă, sanscrită, în limbile baltice şi chiar în cele slave, limbi indo-europene, care au, de asemenea, o morfologie bogată” (p. 11-12). „În acest caz, elementele cu adevărat latine reprezintă, în cea mai mare parte, lexicul legat de biserica creştină, precum şi de o serie de elemente generate de civilizaţie. Prin urmare, multe din elementele aşa-zis latine nu sunt, de fapt, de origine latină, ci reprezintă un fond comun. În marea lor majoritate, acestea sunt cuvinte care nu se împrumută de la o limbă la alta, printre care se includ şi cele din categoriile gramaticale închise cum sunt prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele. În acest caz, elementele traco-dace din limba română depăşesc 70% din lexicul tradiţional” (p. 12).
În concluzie, autorul notează: „Putem estima că elementele autohtone, calculate în virtutea celei de-a treia ipoteze enunţate mai sus, se ridică la peste 84-85% dintr-un total de 25.000 de cuvinte, dacă se iau în calcul şi derivaţii” (p. 12).
Mărturia numeroaselor limbi indo-europene analizate cu acribia şi responsabilitatea unui cercetător pătruns de importanţa operei sale, îi permite autorului să dezavueze aserţiunea filozofului şi teologului Sfântul Augustin (354-430): Ut somniorum interpretatio, ita verborum orīgo pro cuiusque ingenio iudicatur „Explicarea originii cuvintelor, ca şi interpretarea viselor, se face după cum îl taie capul pe fiecare”.
Vasta informaţie culeasă din cca 100 de limbi şi dialecte e sintetizată după un criteriu pertinent: prezenţa-absenţa lexemului echivalent în alte limbi indo-europene (pe lângă cele implicate în discuţie), criteriu ce probează sau infirmă caracterul autohton al cuvântului etimologizat. Astfel, dovada faptului că rom. apă nu e reflexul lat. aqua, ci vine din traco-dacă, e prezenţa echivalentului fonosemantic apa în sanscrită; la fel rom. gol „lipsit de conţinut”, „dezbrăcat” nu e un împrumut din v. sl. golŭ, ci provine din proto-indo-europeană [PIE] – cf. arm. kalad „gaură, vizuină”; gr. goleos „gaură, groapă”; lituan. guolis „gaură, vizuină”, lett. guol’a „cuib, vizuină”, eng. holow „gol, găunos” etc. Un argument în plus cu referire la cel din urmă exemplu aduce factorul semantic, a cărui motivare o găsim în monografia semnată de acelaşi autor: „Nu este posibil ca româna să-l fi luat din slavă, deoarece slavele nu au decât sensul de kahl, nackt „chel, dezbrăcat”, nu şi „gol pe dinăuntru”… Acest al doilea sens este sensul primar şi în limba română, deoarece pentru primul sens comun cu slavele există destule sinonime ca: dezbrăcat, dezvelit etc., pe când pentru „gol pe dinăuntru” nu avem alternative, de la acest sens derivă şi verbul a goli. Este posibil ca ambele sensuri să fi existat în PIE şi numai româna să le fi păstrat pe amândouă, în slave păstrându-se doar sensul secundar, iar în celelalte limbi sensul primar” (p. 167).
Din păcate, înregistrăm frecvente derogări (parţiale) de la criteriul în discuţie, fapt ce-i minimalizează eficienţa (lână, a lega, lut, măsură, mână, a miji, mărunt, minte, a mulge, nară, nas, a pluti, purice, a răpi, a purta, rod, sânge, scump, sfânt, slab, slut, soartă, spumă, topor, ţesală, a umbla, uliţă, undă, a unge, vadră, vas, vârf, viu, vraf, zvon etc.).
Uneori (ce-i drept foarte rar), autorul uită să argumenteze cu date lingvistice indo-europene. E cazul lui a socoti, la care nu se aplică criteriul preconizat de etimologizare.
Adesea în sprijinul argumentelor de ordin strict lingvistic autorul aduce dovezi istorice, arheologice, mitologice, logice, bibliografice etc., oferind cititorului adevărate micromonografii erudite. Semnalăm câteva dintre acestea: crai, Craiova, cumătru, cumpănă, a face, gard, ghem, glugă, gospodar, ham, a îmbrăca, a încărca, a întărâta, jos, jupân, labă, lan, leac, lună, lup, matcă, noapte, oraş, oţet, păgân, plug, proaspăt, român, a rumega, rus „roşu”, Rusalii, Sargeţia (Strei), scară, secure, scaun, soră, stivă, stuf, strugure, sută, a tălmăci, valah, zeu.
Provoacă nedumerire unele articole care lasă la discreţia cititorului opţiunea pentru filiera ce leagă lexemul românesc de sursa PIE. De exemplu, rom. a cânta e raportabil la PIE prin mijlocirea unui etimon latin sau autohton? Dacă e latin, de ce se renunţă la criteriul enunţat anterior, dacă e autohton, de ce lipseşte menţiunea expresă obişnuită în astfel de situaţii?
Incertitudini similare apar şi la articolele: coastă, culme, îngust, a înota, a întreba, jale „mâhnire”, lat, pârleaz, perete, pleşuv, a seca „a secera”, slavă, smoală, socól, a suna, şiş „cuţit”, tocmai etc.
Cea mai serioasă lacună a merituosului dicţionar etimologic semnat de dr. M. Vinereanu este determinată de ignorarea (unilaterală) a factorului intern de etimologizare. Dacă latura de suprafaţă a acestui factor e, în majoritatea cazurilor*, corect sesizată (a (se) sminti <s- + minte, a smulge <s- + mulge, sprânceană <spre + geană, a spulbera <s- + pulbere, a scăpăta <scăpa, a scurge <s- + curge, secetă <sec + suf. -et., cf. Al. Ciorănescu, a propăşi <pro- + păşi, după lat. pro-gredior „a progresa”, a răsuci <răs- + suci, a răbufni <ră- + bufni, a răguşi <ră- + guşă etc., atunci latura de profunzime e parţial sau total ignorată (fluctuaţia segmentelor de expresie e sporadic sesizată, fără a se intui universalitatea acestei legi, pe când schimbarea sinestezică a sensurilor e complet neglijată).
Neluând în consideraţie sinestezia, M. Vinereanu respinge (eronat) apropierile dintre cuc „pasăre” şi cucă „vârf”; pisc „piuit” şi pisc „vârf ascuţit”; ţiglău „pasăre”, ţiglău „vârf” şi ţigaie „rasă de oi cu lâna fină”. Asocierile nu sunt „hazardate”, cum le apreciază autorul, ci fireşti, dictate de contiguitatea senzorială a etemelor (a semnificaţiilor primordiale particulare) <strident> – <ascuţit> – <repezit> – <subţire> etc.
În aceeaşi lumină ar trebui examinată relaţia tulnic „instrument de suflat asemănător cu buciumul” – a o tuli „a fugi” – duluţă „foarte repede” – tulei „perişor, puf” – tuleu „tulpina unor plante rămase după recoltare” sau relaţia ceahlău „vultur bărbos” – Ceahlău „pisc din Carpaţii Răsăriteni”, prin raportare la catenele etemice: <strident> – <repezit> – <ieşitură, ţâşnitură> şi <strident> – <ascuţit>, nu prin asocieri fanteziste (preluate de la S. Puşcariu): „păstorii sunau din tulnic (bucium) la coborârea de pe deal sau munte, unde păşteau vitele toată ziua…”. Prin urmare, de la sensul iniţial de „a coborî din munţi”, tuli a început să semnifice şi „a se duce, a fugi” (s.v. a tuli). Referitor la oronimul Ceahlău, M. Venereanu ne scuteşte de explicaţia bizară a lui H. Tiktin: „vârf pleşiv”, ca şi gâtul păsării cu acelaşi nume, precum şi de cea a lui S. Puşcariu: „piscul ceahlăilor”, notând s.v. ceahlău: der. Ceahlăui „celebru oronim, pisc din Carpaţii Răsăriteni”, fără a întrevedea îngemănarea a două etememe: <<sonic>> şi <<vizual>> sau congruenţele aloetoetemice: Ceahlău – ceaclă „capăt ascuţit” – ţiclău „pisc”; „sticlete” – Ţicău (toponim) – tâlv „culme” – tâlhar (etem: <şterpelitor>) – tâlhărea „susai” (etem: <moţată>) – túlai „ţuşti!” etc.; susai – ţuţ „proeminenţă” – ţuţui „vârf” – ţugui „id.” etc., etemele fiind: <ascuţit> – <strident> – <rapid> – <moţat> – <vârforat, înălţat> etc., cf. G. Rusnac, Sextil Puşcariu: adept şi critic al neogramaticilor // LR, 2001, nr. 1-3, p. 236-240.
Lipsa sau penuria probelor interne văduvesc de credibilitate şi ipotezele corect avansate. E cazul cuvintelor izvor, ţintă, colindă, vorbă, vornic, vornicel etc.
Infirmarea originii slave atribuite vocabulei izvor rămâne fără suport probator dacă nu se invocă seria sinonimică (şi aloetoetemică): sfor – zvorac – jbornă – izbuc. Despre primul element S. Puşcariu scria: „Prin părţile Năsăudului se aude forma sfor cu înţelesul de „izvor”. Se poate ca sfor să se fi dezvoltat din izvor pe cale fonologică; se poate însă ca să fie şi un derivat din ung. forr-ni „a izvorî” (forras „izvor”), dar nu e exclus ca să fie şi un cuvânt onomatopoetic născut din tulpina „sfor” [S. Puşcariu, Din perspectiva dicţionarului // DRI, Cluj, 1921, p. 73-108; p. 108 (subsol)]. Deşi s-a apropiat, prin ultima afirmaţie, de originea adevărată a lui sfor, S. Puşcariu n-a reuşit să descopere filiaţia aloetoetemică dintre sfor şi izvor (cu fluctuaţia tranşelor prefixale şi radicale). Or, acestea, plus tranşele celorlalţi termeni ai seriei indicate, ar certifica ipoteza pe care o susţine M. Vinereanu.
Originea indigenă (autohtonă) a lui ţintă se desluşeşte prin referire la formaţia onomatopeică a ţinăi „a produce un sunet ascuţit şi prelungit” [DLR] şi graţie îngemănării etemice: <strident> – <ascuţit>.
Aloetia ne oferă soluţie şi pentru problematicul scamă, variantele zgamă şi zgâmă fiind mărci certe ale indigenatului şi exemple care pun încă o dată în valoare importanţa etimologiei structurale.
Ignorarea resurselor interne ale lexicului românesc se soldează cu motivări eronate şi cu invocarea /reconstruirea unor radicali PIE neverosimili. De ex., făcându-se abstracţie de prezenţa regionalelor a călăsi „a lua în zeflemea” şi a căli „a păcăli”, care presupun un etemem sonic şi etemul <a vorbi>, se ajunge la falsul PIE *kŭel-, kŭol- „a (se) îndoi, a (se) roti, răsuci”, cu argumentul: „În română verbul a colinda nu înseamnă doar „a merge cu colindul”, ci şi „a umbla de colo colo”, astfel că radicalul etimologizează bine”. Autorul pare să uite că, tot în română, verbul respectiv are şi sensul de „a cânta” (etememul sonic se îngemănează cu cel cinetic, cf. a tuna „a bubui”; „a coborî”; a urla „a răcni”; „a coborî”; a ţipa „a răcni”; „a arunca”; a zbângăi „a zbârnâi”; „a bâzâi”; „a arunca cu putere” [DLR].
Etimologizând rom. tâlhar, M. Vinereanu constată: „Legătura cu formele din maghiară şi turcă este evidentă, dar adevăratele raporturi ale rom. tâlhar cu aceste forme sunt greu de precizat, în timp ce relaţia cu formele germanice este greu de definit. Origine incertă”. Cercetarea vocabularului românesc i-ar fi sugerat soluţia. Cu atât mai mult că în privinţa sin. hoţ s-a orientat just spre etemul <sustragere, înhăţare> intuit de Ciorănescu. Acelaşi etem reclamă şi tâlhar, dovadă fiind formaţiile aloetice a tili şi a dili „a fura” [DLR]. Ideea de <mişcare rapidă> se degajă prin raportare la onomatopeea tilinc „cuvânt care imită sunetul unui clopoţel sau clinchetul unor obiecte lovite (unul de altul)” [DLR] şi din contiguitatea sinestezică: <strident> – <rapid>. Dat fiind caracterul universal al legilor respective, nu e greu de „precizat” şi „definit” relaţia cu formele străine.
Simţurile gustativ, olfactiv şi tactil sunt şi ele angrenate în complexul sistem sinestezic care păstrează cheia multor enigme etimologice. În gruparea măcriş – macru – acru nu trebuie căutat un termen inductor care ar explica semnificaţia primară a ansamblului. Prin asociere fonosemantică termenul acesta îl identificăm în mac „cuvânt care imită sunetul caracteristic al raţelor” – smac „cuvânt care sugerează un gest rapid făcut de cineva” [DLR] -mâc- (smâc „smac” [ib.]) – -măč- (a smăci „a smuci” [ib.]) – -mâč- (a smâci „id” [ib.]) etc. Se configurează astfel şirul etemic: <strident> – <rapid> – <slab, uscăţiv> – <picant>.
Însuşindu-şi hazardata ipoteză că străvechile toponime de tipul Buridava, Capidava ar fi forme compuse cu -dava, denumire dacică pentru „cetate, oraş” (deşi e vorba, de fapt, de două tranşe sufixale: -id- -av-), M. Vinereanu e tentat să accepte opinia că şi toponimul românesc Moldova ar fi un compus din mal şi dova (<*Maldava „cetatea de pe mal”). „Prima capitală, notează autorul, a Moldovei lui Dragoş a fost la Baia, pe râul Moldova. Ţinând cont de numele acestui râu şi de datele de mai sus, este aproape sigur că a existat cândva pe malurile acestui râu o cetate cu acelaşi nume, care a dat numele apei şi unei entităţi politice mai reduse, apoi ţării întregi”.
E evident că, în primul rând, nu se respectă tipologia denominaţiilor: nu cetatea dă numele apei, ci viceversa; în al doilea rând, nu se ia în consideraţie apelativul românesc moldă „albie” şi corespondentul german Mulde (apropiate pe bază indo-europeană). Cât priveşte caracterul autohton al suf. rom. -ov-, el e demonstrat de fluctuaţiile -ov- / -ob- / -of- / -op- / din interiorul vocabularului românesc (colcovan, calcavuri, caţaveică, coţobeică, a se coţobăni, a se coţofeni, a se coţopeni [DA]). Să se comp. numele topice italiene (Padova, Mantova) şi spaniole (Cordoba).
Pericolul confuziei omonimice despre care am vorbit în repetate rânduri, atât în paginile revistei „Limba Română”, cât şi în paginile „Revistei de Lingvistică şi Ştiinţă Literară” (cf. Reconsiderări etimologice // LR, 1992, nr. 2, p. 146-149; False polisemii în dicţionare explicative româneşti // LR, 1996, nr. 1, p. 98-101; Matrice şi câmpuri etemice // RLŞL, 2003, nr. 1-2, p. 111-116), nu a fost ocolit nici de M. Vinereanu.
A înşela „a amăgi” are altă origine decât a înşela (<lat. *insellare <sella „sa”). Prezenţa formaţiilor aloetice: a căli „a înşela”, a celi „id.”, a ciuli „a vorbi cu ocol”, ciulfă „rea de gură”, şalău „om înşelător” etc. pledează pentru indigenatul lui a înşela „a induce în eroare”. Nu dezmint această supoziţie nici sinonimele: a boi, a îmbrobodi, a potcovi, a pingeli, a plotogări, a încălţa etc. sau elementele analogice: braşoavă, butuc (din expr. a-i trage cuiva butucul „a păcăli”), sfoară (a trage pe sfoară „id.”) etc.
Matricea etemică a ideii de „nebun” – <trăsnit, ţicnit> – <repezit> contrazice părerea curentă (împărtăşită şi de M. Vinereanu) că rom. nebun „dement” ar deriva din pref. ne + bun (<lat. bonus). Cihac a observat just nepotrivirea semantică: „Un om care nu e bun e departe de a fi nebun”.
Raportarea la creaţii similare din subansamblul lexical din care face parte nebun „dement” pune în lumină caracterul indigen al acestui cuvânt, reclamând aceeaşi segmentare, dar altă interpretare decât cea preconizată de tradiţie. Legătura respectivă ne dă certitudinea că nebun „dement” nu trebuie opus lui bun, antonim al lui rău, ci comparat cu a (se) bui „a ţâşni” (despre apă); „a năvăli”; „a o tuli la vale”; „a deveni buiac” (despre vite [DA], a boi „id.” [Bărbuţ], buiac „smintit”; „buimac, zăpăcit” [DA].
În ne-bui (>ne – bun [prin etimologie populară]), nă-bui (> nă – bun), ne- (nă-) nu neagă semnificaţia radicalului, ci o evidenţiază. Originea indigenă a prefixului respectiv e pusă în valoare de aloetia nă-, că-, pă-, tă-, te- din formaţiile cu bază onomatopeică: năhui (năui) „prost, tont, nerod”, căhui „turbure la minte, nebun” [DA], păhui „năuc, aiurit, zăpăcit”; „prost” [DLR], tăhui (tehui) „zăpăcit, năuc, buimăcit, ameţit” [ib.], rotaţie ce infirmă ipoteza conform căreia nă- ar fi prefixul slav na-, ataşat „de preferinţă la teme slave” (Florea Ficşinescu), precum şi părerea lui Al. Graur că „prefixul slav po- a devenit în româneşte co-, prin disimilare, când rădăcina începea cu o labială, la fel şi încercările ulterioare, semnate de Mioara Avram şi Andrei Avram, care justifică, cu precizări şi completări, opinia lui Al. Graur.
E curios că în sprijinul autohtonismului se invocă uneori mărturiile multor limbi, dar se ignoră resursele interne ale limbii române, mai elocvente decât toate probele străine. Pentru (o)leacă se fac incursiuni în sanscrită, greacă, vechea islandeză, vechea frizonă, vechea prusacă etc., dar nu se consultă glosarele regionale româneşti. E destul să răsfoim Glosar-ul regional Argeş de D. Udrescu, pentru a descoperi originea onomatopeică a acestui cuvânt: „lic interj. – „redă o scânteiere, o sclipire, un licăr”; „exprimă o mişcare sau o senzaţie scurtă”.
Mai puţin anemic şi mai convingător ar fi combătut M. Vinereanu statutul de împrumut al rom. a sfârşi (a săvârşi) „a termina” dacă descoperea regionalul a vârşi „a vârfui” [DLR] (etem: <a ajunge la capăt, a termina>). Ar fi optat şi pentru alt radical PIE.
Carenţe de informare se fac simţite şi în explicarea etimologică a unor articole. A înşela „a induce în eroare” lasă impresia falsă că lui Al. Ciorănescu i-ar aparţine ideea convergenţei etimologice dintre rom. a înşela „tromper” şi rom. a înşela „seller”. Or, până la Ciorănescu această ipoteză a fost susţinută de Lexiconul Budan, H. Tiktin, L. Spitzer, L. Şăineanu, CADE, A. Scriban, DM ş.a.
Acelaşi spirit categoric îl atestăm şi în monografia lui M. Vinereanu (p. 98), unde autorul afirmă: „Nimeni… nu a dat etimologia acestui cuvânt (e vorba de rom. brânză, n.n.). Sensul primar al acestui cuvânt este acela de «a fermenta, a se coace», ceea ce corespunde noţiunii de brânză trecută printr-un proces de fermentaţie…”. Ce ne facem atunci cu George Giuglea care în DRIII (1924), p. 573 ş.u., descrie amănunţit procesul respectiv şi trimite, fonologic, la aceeaşi bază indo-europeană ca şi M. Vinereanu? (cf. şi George Giuglea, Fapte de limbă: mărturii despre trecutul românesc. Ediţie îngrijită de Florenţa Sădeanu, Bucureşti: EŞE, 1988, p. 33).
La finele mileniului trecut, istoricul Lucian Boia, după o doctă analiză a confruntării dintre ideea latină şi cea traco-dacă, făcea următoarea constatare în Istorie şi mit în conştiinţa românească, ed. a 2-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000: „Dar, chiar lăsând la o parte fabulaţiile şi exagerările iresponsabile, cert este că dacii au sfârşit prin a se impune în conştiinţa românească. Se pare că au câştigat, în sfârşit, războiul cu romanii” (p. 161). Dicţionarul recenzat ne dă certitudinea că dacii i-au învins nu numai pe romani, ci şi pe slavi. Altă certitudine care derivă de la observaţiile de mai sus e că cercetarea indo-europenistică şi etimologia structurală nu se exclud, ci se completează reciproc, urmărind acelaşi scop: revizuirea fabulaţiilor şi a deformărilor în materie de etimologie şi identificarea unor soluţii a căror validitate ar putea fi supusă probei de verificare structurală (prin sistemul limbii naturale examinate) şi comparativ-istorică (prin raportare la alte limbi şi la alte faze de evoluţie).
articol de George RUSNAC
Sursa: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1207
Autoportret de conservator
Mă situează diverși printre conservatorii creștini. Deci, un soi de dreaptă dură. Dar ce-mi lipsește pentru a fi un om al epocii mele? De ce ar fi convingerile mele ”anacronice”?
1. Cred în Dumnezeu și în sinteza de la Niceea și Constantinopol (în care Noica vedea temelia Europei).
2. Susțin civilizația libertății responsabile, conform principiului paulin: ”toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.”
3. Consider că avem dreptul moral și datoria civică de a apăra valorile fondatoare ale civilizației euro-americane.
4. Văd democrația (autentică) într-o cheie creștin-personalistă.
5. Accept pluralismul cultural ca pe o taină a providenței, care ne testează astfel fidelitatea față de Evanghelie: îngrijește-te de străin, căci și Dumnezeu întrupat a fost ca un străin pe pământ.
6. Respect științele tari și ader la umanismul creștin care a permis nașterea lor, încă din Renașterea italiană. Universul e misterios, iar descifrarea lui are o dimensiune liturgică.
7. Nu cred în revoluție, ci în evoluția lentă, realistă, fără șarje utopice și deformări ideologice potențial fanatice.
8. Apreciez că istoria are o structură teleologică: se îndreaptă spre un țel pe care nu l-am fixat noi, voluntarist, ci Dumnezeu, ca suveran transcendent al parcursului umanității.
9. Văd anumite direcții culturale ale Occidentului contemporan ca pe niște erori alienante: excesele corectitudinii politice (transformată în poliție morală), consumismul excesiv (care implică idolatria mărfurilor și servitutea), populismul (care denaturează demnitatea persoanei și libertatea națiunilor).
10. Resping dogma progresului continuu: omul progresează științific, tehnic, cognitiv, dar nu moral: suma viciilor umane e constantă, mântuirea nu e colectivă, ci individuală. Hristos e modelul nostru: Dumnezeu făcut om adevărat, smerit, curat cu inima, simplu și curajos, gata să se jerfească din iubire, nu să găsească vinovați și să-i execute pe alții în numele unei Dreptăți abstracte.
11. Sprijin patriotismul constituțional, nu și naționalismul ca mesianizare a unui neam pretins ales.
12. Cred că – în orice situație istorică – moderația și dialogul sunt mai bune decât radicalismul și monologul cu pretenții infailibile.
Dacă asta înseamnă că sunt retrograd și periculos, obtuz și obscurantist, fie!
Sursa: https://www.facebook.com/
În memoria profesorului universitar doctor Constantin Fătu
Pe data de 14 noiembrie 2017 s-a împlinit un an de când prof.univ.dr. Constantin Fătu a fost condus pe ultimul drum. Născut la Soveja, absolvent al Colegiului Unirea, promoția 1955, profesorul a devenit un om de cultură în elita spiritualității românești și a făcut parte din comunitatea academică a Universității Appolonia Iași.
Viața este alcătuită din lucruri triste, ce nu se pot înlătura. ”Marea virtute cere omului resemnarea”, spunea Didon. Se resemnează însă cel ce și-a făcut în viață datoria de om, de semen, de creștin. ”Este deosebit de greu să vorbesc la timpul trecut despre o ființă dragă nouă tuturor, profesorul universitar doctor și medicul Constantin Fătu, cel care a fost mereu lângă noi, în comunitatea academică din Universitatea Appolonia Iași-vicepreședinte al Universității”, a spus prof.univ.dr. Dumitru Mirel Popa, Prorector al Universității Appolonia Iași. Fiecare om se realizează în viața sa trupească și sufletească pe trei planuri sau dimensiuni, care nu se pot inversa: prin propria lui ființă, după chipul lui Dumnezeu, prin faptele sale, prin urmașii săi. Profesorul Constatin Fătu s-a realizat în viața sa de om și creștin prin aceste dimensiuni. ”Hârtia este memoria omenirii, să urmărim aceste date scrise pe această hârtie , despre viața celui pe care l-am respectat și l-am iubit”, a transmis și profesorul Agapie Petrică de la Școala Râmniceni, fost coleg de liceu cu profesorul Constantin Fătu. De altfel, colegii de liceu, precum și colegii din Universitatea Appolonia, asigură familia îndurerată că profesorul Fătu nu a murit, ci va trăi veșnic în inimile tuturor.
Cine a fost Constantin Fătu?
Constantin Fătu s-a născut la data de 27 noiembrie 1938 la Soveja. Studiile liceale le-a urmat la Colegiul Național ”Unirea” din Focșani, Promoția 1952-1955. S-a îndreptat spre centrul universitar Iași unde se va înscrie și va frecventa cursurile a două facultăți, Facultatea de Medicină din UMP și Facultatea de Drept din cadrul Universității ”Al. I. Cuza”, pe care le va termina cu rezultate foarte bune. În anul 1983 își obține doctoratul în medicină și devine medic primar la secția de obstretică și ginecologie din Spitalul Clinic ”Cuza Vodă” Iași. Constantin Fătu a fost membru în 18 Asociații și Societăți Academice de profil, a elaborat peste 300 de lucrări științifice, 7 manuale didactice litografiate și 15 monografii, din care una în colaborare cu un Institut din Germania. A murit la 14 noiembrie 2016. (Z.V.)
Țăranul român, sacrificat de țară ca preț al libertății de circulație
Țăranul român, sacrificat de țară ca preț al libertății de circulație pentru milioane de români în procesul de integrare europeană! Oare țara și strada de astăzi se mai simt datoare moral?
Integrarea politico-economică a României în Uniunea Europeană trebuia să aibă un preţ de plătit. Pentru guvernanţii României de la acea vreme, cel mai uşor a fost să sacrifice ţăranul român pe altarul acestei integrări. Era un preţ pe de o parte ușor de plătit şi, în acelaşi timp, era un preţ solicitat de marile ţări agricole europene, pentru care România trebuia să reprezinte doar o piaţă de desfacere a produselor agricole şi nu un concurent. La schimb cu libertatea de circulaţie pentru cetăţenii României, a fost sacrificată libertatea de circulaţie pentru produsele agricole țărănești. A fost mult mai acceptabil din punct de vedere politic, pentru ţările europene, să aprobe libertatea de mişcare a cetăţenilor români, în schimbul libertății de mișcare a produselor agroalimentare europene pe piețele noastre.
În acest contex, în care compromisul a fost acceptabil de ambele părţi, am devenit cetăţeni europeni în 2007, pierzând evident unul din elementele majore ale identităţii neamului românesc, agricultura țărănească, și abandonând astfel un stâlp fundamental al suveranității alimentare.
Evoluţia unei societăţi în timp presupune, evident, şi sacrificii, iar în cazul României factura integrării acesteia a fost plătită cu preţul disoluţiei spaţiului rural ca bază de producţie agroalimentară. Din păcate, această factură nu este suficientă, şi astăzi ajung la scadenţă şi alte facturi ale integrării. Una dintre ele este legată de reorganizarea spaţiului rural. În acest sens, din punct de vedere operaţional, banii europeni, care au ca funcţie redefinirea spaţiului rural prin investiţii non agricole (măsurile de investiții din P.N.D.R.), merg predominant tot la cetăţenii europeni care, prin guvernele lor naţionale, îşi permit să cofinanţeze proiecte individuale. Este cazul cetăţenilor italieni care ocupă pas cu pas spaţiul rural din Banat, construind o nouă Italie rurală ca enclavă economică. Este evident pentru oricine că spaţiul rural românesc nu poate avea în vedere, în viitorii 5 ani, să menţină viabile patru milioane de gospodării ţărăneşti. Oricare altă ţară, în locul României, ar alege o formulă de salvare, în care “să salveze o fermă din 10 sau măcar o fermă din 100“ prin programe de restructurare a spaţiului rural. Orice copil ştie că „atunci când la învăţătură nu ţi-ai fixat clar ţintele, sunt slabe şanse de a lua premiul I”. Pentru România, situaţia este şi mai haotică, pentru că nefixându-se o ţintă clară, “nu premiul I, ci repetenţia este asigurată”. Iar “repetenţia” în spaţiul rural se traduce printr-un abandon al acestuia de către ţărani, din cauza vârstei lor biologice înaintate, şi ocuparea acestuia (în următorii 5-10 ani) probabil de către agricultorii altor ţări, care cuceresc în mod inteligent, pas cu pas, satul românesc. Exemple de sate semiabandonate sunt cu sutele în Franţa, Spania etc., unde procesul de reformă a P.A.C. a durat totuşi peste 50 de ani. Ori, în România, unde schimbările P.A.C. sunt cerute ţăranilor peste noapte, prea puţini dintre aceştia vor putea face faţă noilor provocări.
Se ştie: cu cât un sistem se impune mai radical, cu atât mai puţini rezistă schimbărilor şi dispar în neantul istoriei. În acelaşi timp, se ştie că nici un guvern postdecembrist nu a avut curajul de a lua taurul de coarne, pentru a organiza ferma ţărănească, din motive electorale atât de „importante” din 4 în 4 ani. Astfel, printr-un joc inteligent, pe care francezii îl numesc “laisez-faire” (lăsarea lucrurilor să se întâmple de la sine), guvernanţii au lăsat timpul să le facă treaba, iar astăzi, după două decenii, avem sate în judeţele Sălaj, Cluj, Bihor etc., în care ţăranii au ajuns să cumpere de la magazin nu doar pâine, ci şi ouă, carne de porc, lapte şi altele, ceea ce arată incapacitatea fermei ţărăneşti de a le mai produce. Când, ca ţăran, ai ajuns să cumperi produse alimentare de la magazinul din sat înseamnă că asupra ta s-au abătut nori negrii de sărăcie fizică şi intelectuală. Sărăcia satului românesc şi a ţăranului român are alte dimensiuni decât cele uzuale, şi ele sunt date de lipsa de perspectivă cu care țăranii se confruntă. În maxim 5 ani, credem că o mare parte, nu doar câțiva, din ţăranii din satele acestor judeţe vor cumpăra laptele, carnea și pâinea de la magazinul sătesc. Ori, acest moment este foarte aproape de zilele noastre, motiv pentru care tragem un semnal de alarmă pentru aceia care pot să audă şi să înţeleagă că istoria nu iartă pe nimeni pentru ignoranţă şi că a venit momentul pentru salvarea satului românesc de la exod. Henri Mendras descrie un fenomen asemănător petrecut în Franţa, în secolul trecut, în cartea sa de referinţă în sociologia rurală franceză, intitulată “La fin des paysans (Sfârşitul ţăranilor)”. La rândul nostru, în lucrarea de față, vom încerca să trasăm paşii necesari pentru salvarea ţăranului român demn, cu capul sus, aşa cum a stat de atâtea ori în faţa istoriei, în momente de vitregie. Răspund astfel unui ţăran cu carte din Prundul Bârgăului (judeţul Bistriţa Năsăud), care îşi punea la un moment dat o întrebare retorică, neînţelegând “de ce, de la Dimitrie Cantemir încoace, ţăranul a trebuit să îndure cât a putut, încasând în plină figură pumnii istoriei”. Este nevoie de o nouă redefinire a satului românesc, în care să apară noi activităţi rurale şi noi funcţii ale locuitorilor acestui spaţiu.
Negocierea nedemnă a capitolului de agricultură
În momentul când negociezi „în genunchi” un capitol de importanţă strategică, cum este agricultura, nu trebuie să te miri după caţiva ani că românii consumă mai mult de 70% din alimente provenind din ţările vecine. S-a negociat, de exemplu, o cotă de lapte de patru ori mai mică decât a Olandei, o ţară de 6 ori mai mică decât România. Asfel, peste 5 milioane de bovine au fost “trimise la plimbare” de către guvernanţii români din acel moment. Am devenit astfel, peste noapte, o imensă piaţă de desfacere pentru ţările vest europene care au câştigat fără luptă o piaţă de peste 20 de milioane de consumatori, în mod aberant extremi de fideli pentru produse alimentare din afara gliei româneşti. Au fost sacrificate astfel peste 4 milioane de ferme ţărăneşti pentru câştigarea libertăţii de circulaţie a persoanelor. Sunt de admirat miniştrii polonezi ai agriculturii, care nu au cedat presiunilor europene, fără să obţină drepturi de “minimă existență” pentru ţăranul polonez.
Avram Fițiu, http://www.avramfitiu.ro